Linkuri accesibilitate

Nu mă ocup aici de religiile tradiționale, ci de ceea ce se numește religii seculare – ideologiile politice totale şi totalizante: una este fascismul, cealaltă – comunismul. Ideologia fascismului şi cea a comunismului sunt diferite, cu ingrediente, semnificații, implicații şi origini diferite. În egală măsură, ambele explică angajamentul, capacitatea indivizilor de a se auto-hipnotiza şi de a participa la catastrofele totalitare ale secolului XX. Această experiență istorică a fost superb rezumată de Leszek Kołakowski în formula diavolul în istorie. Precizez că această expresie nu este pur şi simplu o metaforă, ea este definiția sintetică a realității care a marcat fundamental viața atâtor popoare. Simplu spus, este vorba de tragediile rezultate din ambiții nemăsurate şi nesăbuite de a forța cursul istoriei în numele unor idealuri abstracte menite să rezulte în comunități politice perfecte, totalmente non-contradictorii. Amintesc aici și o carte fascinantă a istoricului francez de origine maghiară François Fejtő intitulată Dieu, l’homme et son diable. Autorul clasicei „Istorii a democrațiilor populare” îl citează pe Aurel Kolnai, un alt gânditor remarcabil, și el neglijat din păcate, dar care nota în 1952 că „a combate comunismul, Răul cel mai presant, cel mai imediat, cel mai concentrat și cel mai direct reprezentativ al maliției Diavolului, era sarcina majoră ce se impunea umanității civilizate”. Prima oară mi-a vorbit despre Aurel Kolnai filosoful maghiar G. M. Tamás. Pe vremea aceea era straussian. O tempora…

Un autor pe care îl consider esențial pentru înțelegerea destinului religiilor seculare din veacul trecut este Raymond Aron. El este probabil cel mai important sociolog francez al secolului XX şi unul dintre cei mai importanți filosofi. Aron s-a născut în martie 1905, fiind ceea ce numea el însuși în memorii: un „spectator angajat”. Nu s-a temut să meargă împotriva curentului chiar atunci când „son petit camarade” de la École Normale Supérieure, Jean-Paul Sartre, născut şi el în 1905, a decis să meargă în cealaltă direcție şi să aplaude statuia idolului de la Kremlin. Fac parte dintre cei care consideră că una dintre cele mai mari erori comise de intelectualii francezi în secolul XX a fost aceea că în anii ’50 au preferat să închidă ochii la ceea ce se petrecea în Uniunea Sovietică şi Europa de Răsărit, la experimentul la care au fost supuși cobaii stalinismului – adică noi toți.

În timp ce Raymond Aron condamna totalitarismul într-o carte faimoasă apărută în anii ’60, Democratie et totalitarisme, Jean-Paul Sartre îi condamna pe anti-comuniști, folosind formula de tristă amintire „l’anti-communiste est un chien” („anti-comunistul este un câine”), afirmând că nu poate denunța ceea ce se petrece în Uniunea Sovietica pentru că „nu trebuie să îi facem să dispere pe muncitorii de la regiile naționale Renault”. Acesta i-a fost răspunsul când a fost informat despre Gulag! Denunțarea de către Raymond Aron a totalitarismului a dus la izolarea sa de către intelectualii francezi. A fost redescoperit foarte târziu şi abia acum se simte influența sa colosală asupra Franței şi a gândirii autonome, critice în Occident. Intelectualii francezi spuneau atunci „prefer să greșesc alături de Sartre decât să am dreptate împreună cu Raymond Aron”! Problema nu era de a avea dreptate, ci de cât de frumos sunt spuse lucrurile la un moment dat. Raymond Aron nu s-a ocupat cu poezia metafizică, deși era unul dintre cei mai bine pregătiți filosofi ai secolului XX, scria mult mai bine decât Sartre şi nu îl pastișa pe Heidegger. A fost un gânditor original, însă nu a avut capacitatea de a crea acel tip de „biserică culturală” care a fost existențialismul la sfârșitul anilor ’40 şi în anii ’60. Spre amurgul vieții, Jean-Paul Sartre şi-a înțeles multe din erori, iar cei doi foști colegi de la École Normale Supérieure, care nu şi-au vorbit multă vreme, şi-au strâns mâinile când au mers împreună la președintele Franței, pe vremea aceea Mitterrand, să susțină cauza așa-numiților „boat people”, refugiaţi din regimul comunist vietnamez.

O a doua personalitate importantă în discuția asupra sacralizării politicului este Arthur Koestler, din păcate prea puțin cunoscut încă publicului din România, dar extraordinar de influent pentru generația mea. Cartea sa Întuneric la amiază (Darkness at Noon, cunoscută și sub titlul traducerii franceze, Le Zéro et l’infini), a circulat în samizdat în toată Europa de Răsărit. Pentru mulți dintre noi, publicarea ei oficială împreună cu apariția într-o revistă de mare tiraj din Uniunea Sovietică a celor trei părți din Arhipelagul Gulag de Soljenițîn (începând cu 1988) a fost semnalul că Gorbaciov a pornit în chip radical perestroika. Koestler a fost un personaj emblematic, epitomă a intelectualului central-european, cosmopolit, liber în gândire, refuzând îngenuncherile, subjugarea mentală, servitutea voluntară. Arthur Koestler s-a născut tot în 1905, în septembrie. Raymond Aron a încetat din viață în octombrie 1983. În același an, dar în martie, Arthur Koestler împreună cu soția Cynthia s-au sinucis. Țin minte exact ziua: mă plimbam prin New York, tocmai cumpărasem New York Times şi pe prima pagină se anunța (citez din memorie): „Great German-English-American Writer and Wife Commit Suicide”. Era și maghiar. Era și evreu. Asemeni lui Danilo Kiš, în atâtea privințe urmașul său, era cosmopolitul perfect. Știa că are cancer terminal, iar soția a refuzat să rămână în viață fără el; a fost înmormântat impresionant.

În cadrul unei prelegeri expusă la BBC sub titlul „Provocările timpului nostru” la începutul Războiului Rece (1947), Koestler, reflecta asupra dilemei utilitarism vs. moralitate: „Pentru acest tren utilitarismul este locomotiva, iar moralitatea este frână. Funcțiunile celor două sunt întotdeauna antagonice. Nu putem lua o decizie abstractă în favoarea vreuneia dintre ele. Dar putem să facem ajustări temporare în funcție de traseul trenului. Acum 200 de ani, în timpul înaintării sale din implacabilele mlaștini ale Franței feudale în era Drepturilor Omului, alegerea a fost favorabilă locomotivei, în defavoarea frânei. Începând cu a doua jumătate a secolului XIX, reținerile etice au fost din ce în ce mai des ignorate până când dinamismul totalitar a făcut ca locomotiva să o ia razna. Vom deraia dacă nu frânăm. Nu știu dacă există ceea ce filosofii numesc absoluturi etice, dar sunt convins că trebuie să acționăm ca şi cum ele ar exista. Etica trebuie eliberată din lanțurile utilitarismului. Trebuie să judecăm din nou cuvintele şi faptele pe baza valorilor imediate pe care le implică şi nu din prisma unor depărtate şi nebuloase idealuri. Scările mâncate de carii nu duc în paradis.” Promisiunea universalistă a comunismului a alimentat timp de decenii fascinația pentru utopia socială, deci pentru soteriologia marxismului. Secolul scurt care tocmai s-a încheiat este o lungă istorie a deraierilor celor în permanentă căutare a comunității perfecte.

XS
SM
MD
LG