Linkuri accesibilitate

Tatiana ŢÎBULEAC. Vara în care mama a avut ochii verzi


Un suflu proaspăt în proza noastră...

După un început în trombă: „În acea dimineaţă, în care o uram mai mult ca oricând, mama împlinise treizeci şi nouă de ani. Era mică şi grasă, proastă şi urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată”, romanul Tatianei Ţîbuleac Vara în care mama a avut ochii verzi, Cartier, 2017, coboară în pantă, mai întâi abruptă – „Mama m-a chemat în lanul cu floarea-soarelui să mă anunţe că este pe moarte” –, apoi în serpentine – „Mama slăbise şi arăta ca o limbă de clopot în rochiile devenite largi” –, cu răsuciri pe cât de neaşteptate, pe atât de periculoase – „De ce nu începuse să moară mai devreme?” –, sau în suspans – „Vara era pe sfârşite. Deşi nici eu, nici mama, nu vorbeam despre asta – amândoi ne întrebam acelaşi lucru: cum se va produce totul?” –, pentru a sfârşi en douceur: „Am petrecut aproape toată ziua vorbind întruna, mâncând nuci şi mere, dar fără a spune esenţialul. M-am despărţit de mama fără ca ea să ştie că am iertat-o. (…) iar când m-am întors, mama se legăna moartă în hamac ca o crisalidă cu început de fluture”.

Redactat la persoana I singular, din perspectiva unui adolescent furibund mal aimé care-şi recapătă mama (în ciuda voinţei sale!), pentru lunile de vară, şi doar ca s-o piardă definitiv, romanul „scurt şi intens” (Radu Vancu) al basarabencei (cu viză de Paris) Tatiana Ţîbuleac – adevărate fişe clinice, cele 77 de secvenţe! – aduce un suflu proaspăt în proza noastră, şi totodată marchează o turnantă în destinul autoarei – până acum, şi a unor apreciate Fabule moderne, 2014; ediţia a doua, 2016 –, de la care suntem îndreptăţiţi să avem, vorba vine, „cele mai mari aşteptări”. Pe moment însă, ce-ar fi să mai zăbovim în atmosfera cărţii, căci – nu-i aşa? – „Vara în care mama a avut ochii verzi nu s-a terminat niciodată”.

9 ianuarie ’17

XS
SM
MD
LG