Elena Ceaușescu a fost o înfocată comunistă. Epoca Ceaușescu a însemnat deopotrivă epoca lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu. Vremea când libertatea umană era călcată în picioare, când religia era prigonită, când drepturile omului erau batjocorite, când se dărâmau lăcașuri de rugăciune, când se trecea cu buldozerele peste monumentele memoriei naționale, când se raționaliza mâncarea, adică se provoca foametea în masă, dar și epoca în care se tremura de frig în apartamente, când copiii erau constrânși să devină „șoimi ai patriei” și să recite ode pentru tiran și pentru soția acestuia.
Încă din anii ’70 au început să circule rumori privind diferențele, ori chiar divergențele dintre Nicolae și Elena Ceaușescu. În fapt, ea a fost pe întreg parcursul vieții ei mature o devotată camaradă a soțului ei, i-a împărtășit opțiunile, valorile, anxietățile, fobiile, obsesiile și chiar visele. Aveau fantasme comune. Din câte știu, nu a fost publicată încă o biografie a celei care, vreme de peste două decenii, a fost, mai întâi informal, apoi oficial, cea mai influentă persoană din anturajul secretarului general. În momentul prăbușirii dictaturii, Elena Ceaușescu era șefa Comisiei de Cadre a CC, prim-vicepremier, membră a Comitetului Executiv și a Biroului Permanent. Era atotputernică și universal detestată. Avea o atracție irezistibilă pentru kitschul politic și artistic. La fel ca Nicolae, a suferit toată viața de un mistuitor complex de inferioritate. În trinitatea comunismului dinastic, ea era Regina Muncii și a Rodniciei. Pentru câteva zile, în decembrie 1989, pe timpul vizitei lui Ceaușescu în Iran, s-a aflat de facto în fruntea României. Începuse revolta de la Timișoara. Împreună cu mamelucii din Comitetul Executiv, a luat decizii funeste, a cerut și a justificat represiunea. Și-a sfârșit viața într-o baltă de sânge.
Tot ea a fost declarată „geniul rău” al lui Ceaușescu și afurisită în consecință, inclusiv de foștii aghiotanți, de la Ion Dincă și Iosif Banc, la Dumitru Popescu și Ștefan Andrei. Singurul, poate, care i-a rămas loial a fost Manea Mănescu. În momentele lor de maxim curaj, la toaletă, magnații ceaușismului o numeau „muma pădurii”. În față i se închinau ca ultimele slugi. Fără Elena, susțin ei, Ceaușescu ar fi fost un „comunist de omenie”.
Când l-am întrebat pe Ion Iliescu de ce a fost executată Elena Ceaușescu, a dat din umeri plictisit. Discuția pe acest subiect i se părea superfluă. De mai multe ori a susținut public că el n-a avut de-a face cu procesul și cu sentințele. Evident, nu spune adevărul. Chestiunea nu-i putea fi chiar atât de indiferentă. Mi-a povestit că a cunoscut-o încă înainte de 23 august 1944: „…ne-am întâlnit de câteva ori; era într-un cerc de prieteni ai unchiului meu, fratele ei fiind chiar prieten cu acest unchi al meu” (Marele șoc, Ed. Enciclopedică, 2004, p. 128). Reproșul principal pe care i-l aducea Ion Iliescu în acel dialog era parvenitismul. Nu condamni pe cineva la moarte, o femeie trecută de 70 de ani, pentru parvenitism…
Născută în 1917 (ulterior biografia a fost rescrisă, ba chiar s-a topit și un dicționar enciclopedic român, iar data nașterii a devenit 1919), Lenuța Petrescu a fost o elevă submediocră la școala din satul ei natal. A ajuns la București, unde a lucrat ca muncitoare textilistă. S-a apropiat de cercurile comuniste, a devenit utecistă, l-a cunoscut pe Nicolae Ceaușescu, pe atunci membru al Secretariatului CC al UTC. Nu a fost închisă, a traversat clandestinitatea fără vreo prezență în lagăre și temnițe. După 1945, a lucrat în aparatul de partid, la nivel de sector. Nu s-a remarcat prin nimic altceva decât disciplină și obediență. Era anostă, anodină, fără umor, deci o „tovarășă de încredere”. Soțul ei făcea în acei ani o carieră rapidă. Lenuța a ajuns activistă la Secția Externă a CC condusă de Ghizela Vass. În acea perioadă, s-a apropiat de Marta Drăghici, soția ministrului de Interne, care lucra și ea la aceeași secție. Diferența dintre Marta și Lenuța era însă imensă în termeni de trecut revoluționar: prima fusese arestată, condamnată la 25 de ani de închisoare, făcea parte din clanul Cziko cu multe ramificații în mișcarea comunistă din Transilvania. Mai era ceva: croitoreasă de profesie, Marta știa să se îmbrace. Cât despre Lenuța... știe o țară întreagă.
Nicolae și Elena au avut trei copii: Valentin, Zoia și Nicu. A fost atașată de ei, i-a iubit în felul său. L-a iubit și pe Daniel Valentin, nepotul de fiu. Spre deosebire de atâtea soții de demnitari, Lenuța a decis să facă studii. Evident, nu a mers zi de zi la facultate, a beneficiat de un regim special, de meditații și de sprijin la scrierea lucrărilor. După absolvirea Institutului Politehnic, Facultatea de Chimie Industrială, a lucrat la ICECHIM. A devenit rapid membră în Comitetul de partid, apoi secretară de partid pe institut. A avansat în ierarhia administrativă, iar după moartea directorului, ilegalistul Gabriel Mureșan, a devenit ea însăși directoare (pe baza unui ordin al Ministrului Chimiei, Mihail Florescu). A început apoi să se închipuie om de știință. Nu voi insista aici asupra modului în care s-a desfășurat susținerea doctoratului. S-a acționat grăbit și din umbră pentru a se asigura titlul de doctor pentru soția secretarului general. Teza de doctorat s-a bazat (eufemism pentru plagiat) pe contribuțiile științifice ale reputaților chimiști Silvia Bittman și Ozias Solomon, care lucrau în subordinea ei. De semnat, firește, a semnat-o Elena. Din comisia de examinare, condusă de profesorul Tudor Ionescu, a făcut parte, înțeleg, academicianul Costin D. Nenițescu. Susținerea a avut loc pe 7 decembrie 1967.
Dar Elena chiar se credea intelectuală, dovadă reacția indignată de la proces, când procurorul a ironizat titlurile ei științifice. Chiar se credea colegă cu academicienii, se amăgea că este o savantă reală. O ajutau și trubadurii regimului, gen Păunescu și Vadim, care nu conteneau să o ridice în slăvi ca „femeie, om politic și strălucit savant”. Cultul ei devenise, de fapt, ritualul geamăn al cultului lui Ceaușescu, tot așa cum „Cabinetul Doi” ajunsese chiar mai temut decât „Cabinetul Unu”. Era omniprezentă, veghind ca nimeni să nu tulbure liniștea „tovarășului”, omul providențial care se naște o dată la 500 de ani. Am numit-o cândva o Messalina cu pretenții de Newton…
Tot Elena a susținut draconica politică demografică menită să controleze trupul uman: femeile din România trebuiau să ofere societății patru copii înainte de a putea face un avort. Elena avea doar trei…
Suferea de gelozie cronică, nu suporta în casă decât rudele ei, trata cu aroganță familia lui Nicolae. Nu a avut prietene reale, cu excepția cumnatei sale, Adela, căsătorită cu fratele ei, Gheorghe Petrescu. Un timp a fost apropiată de Natalia, soția lui Leonte Răutu, și de Stela, soția lui Alexandru Moghioroș. Relațiile s-au răcit imediat după alegerea lui Ceaușescu în fruntea PMR, în martie 1965. A simulat amiciție cu Elena Maurer, dar de fapt o disprețuia pentru frivolitatea ei proverbială și, mai ales, pentru că nu era ilegalistă.
Au circulat tot felul de povești despre aventurile amoroase ale Lenuței Ceaușescu, inclusiv legături cu soldații germani în timpul războiului. Eu unul le consider invenții ori speculații. La fel le considerau persoane care au cunoscut-o îndeaproape. Singura ei mare iubire a fost Nicolae Ceaușescu. Generalul securist Nicolae Pleșiță susținea că înjura birjărește. L-am întrebat pe Ion Iliescu dacă a auzit-o înjurând și mi-a spus că nu. Nu cred că fizicianul Ioan Ursu, mâna ei dreaptă la Consiliul Național pentru Știință și Tehnologie i-a fost amant. Nu este adevărat că doctorul Abraham Schechter, a cărui sinucidere rămâne un mister, ar fi fost la curent cu asemenea pretinse escapade. Elena și-a dorit să ajungă în vârful piramidei pentru că, asemeni nevestei lui Enver Hoxha, Nexhmije, voia să fie prezentă la toate acțiunile în care era implicat soțul ei. O glumă din Moscova anilor ’30 suna cam așa: omenirea a cunoscut trei epoci în istorie: matriarhatul, patriarhatul și secretariatul. Elena aparținea, la fel ca Nicolae, celei de-a treia.
Nu avea încredere în Securitate, suspecta pretutindeni conspirații. Era meschină și vindicativă. Ideologic, era total convinsă de dogmele oficiale. Îi erau cu desăvârșire suficiente. Se pot observa similitudini cu Mirjana Markovici, soția lui Slobodan Miloșevici. Radicalizarea politică a Elenei s-a petrecut în timpul vizitei din China, în 1971, când a putut constata pe viu influența soției lui Mao. Ar mai fi de adăugat alte două modele: Jovanka Broz, soția lui Tito, și Isabel Martínez, soția lui Juan Domingo Perón. Poate și Imelda Marcos.
Elena Ceaușescu s-a făcut vinovată, alături de soțul ei, de crime împotriva umanității. A contribuit în chip decisiv la degradarea condițiilor de viață ale populației, la umilirea cetățenilor pe care îi considera sclavi, la înjosirea culturii românești. Era rudimentară, posesivă și neiertătoare. Membrii Comitetului Politic Executiv o glorificau fără rușine în față și o urau din rărunchi pe la spate. Nu și-a recunoscut vina, a sfidat pseudo-tribunalul inventat de echipa Iliescu–Stănculescu–Brucan–Măgureanu. Pe primii trei îi știa bine. La fel cum știa destule despre cel ce avea să devină premier, Petre Roman.
Lucrurile sunt prea serioase pentru a da frâu liber imaginației. Dacă vrem să scriem romane sau pamflete, putem să o facem, dar fără a pretinde că ne ocupăm de istorie politică. Elena Ceaușescu nu a simbolizat o fictivă „facțiune internaționalistă” în conducerea PCR din anii ’70 și ’80. A fost cea mai activă membră a facțiunii lui Nicolae Ceaușescu pe care au servit-o cu infinit zel tocmai cei care azi construiesc noi mitologii patriotarde. Dacă ar citi ceea ce se afirmă cu aplomb despre cum era ea implicată în acțiuni pro-moscovite, cred că s-ar uita la Nicolae Ceaușescu și l-ar întreba la fel ca atunci, la proces: „Despre ce vorbesc ăștia?”
