Inainte vreme, când nu existau nici Internetul și nici posibilități de transfer electronic al unor fișiere digitale, un fotograf de presă plecat în reportaj nu avea nici cea mai mică garanție că pozele lui vor apărea a doua zi în ziarul de acasă, sau că, pur și simplu, există ceva pe peliculă. Fotograful mergea, să spunem, în Cecenia. Trebuia, de acolo, să facă să-i ajungă roll-filmele (cuvânt dispărut din dicționarele de azi) rapid pînă la Moscova, iar de la Moscova cineva să le trimită prin avion la Paris sau Bruxelles sau Berlin (ca să nu mai vorbim de New York sau Buenos Aires), unde filmele erau developate în laboratorul redacției, după care, dacă nu erau voalate, redactorii paginii alegeau o poză, sau o serie întreagă, pentru a ilustra un articol.
Articolul scris era trimis mai ușor, cu condiția să găsești un telefon în care să răcnești, în general la hotel sau la poștă, cu conexiune în străinătate. Faptul că te mai ascultau serviciile secrete locale nu era important, ba chiar era cel mai adesea inevitabil. Ziariștii își depănau textul la telefon, repetând robotic frazele când la capătul celălalt nu se auzea bine, iar corespondențele lor erau scrise pe șervețele de hârtie la restaurant, sau din cap, sau improvizau de pe note făcute cu pixul în palmă.
Se crease treptat o ierarhie între diferiții jurnaliștii, aristocrația fiind alcătuită din cei care umblau în permanență cu valize de tip diplomat, care erau de fapt un telefon prin satelit. La hotel, aceștia cereau sistematic camere cu ferestrele spre sud, ca să își poată instala antena telefonului. Acele telefoane satelit costau obscen de mult, iar nota de plată pentru cîteva reportaje radio transmise prin telefon putea urca la multe mii de dolari pe săptămână.
O metodă artizanală, dar larg folosită, de a trimite sunet era cu „crocodilii”… Două fire cu cleștișori metalici la capăt, care trebuiau conectate fizic la firele telefonului. A trebuit să învăț să demontez un receptor de telefon și să identific firele de care se prindeau cleștișorii prin care venea sunetul direct din casetofon… iar asta îmi amintește cât am putut blestema odată într-un hotel din Timișoara primul telefon fix cu receptorul compact, care nu se putea deșuruba și nici sparge… Nu puteam trimite sunet… Ideea de sistem FTP, prin Internet, era atunci un vis îndepărtat…
Așa încât, jurnaliștii de azi, născuți cu smartphoane, nu știu de ce experiențe aventuroase se privează.
E tare greu, ca ziarist, intr-un conflict, fie el si nonviolent, sa simpatizezi cu una din parti, dar sa cauti in acelasi timp (nu mai amintesc ca teoretic esti obligat) sa fii neutru.
La Timișoara, așadar, în iarna lui 1990, aveau loc manifestatii impotriva Bucurestiului si a lui Iliescu. Proaspat aterizat de la München, abia asteptand sa-mi declam telefonic corespondentele pentru Radio Europa Libera, am descoperit ca la hotel nu mergeau telefoanele, pe strada nu mai existau cabine, iar posta era inchisa. Nu puteam nici sa fiu sunat, d-apoi sa mai si trimit reportaje.
Am mers atunci la comitetul lor revolutionar, in piata aia centralã pavatã cu dale frumoase, si i-am rugat sa ma lase sa transmit de la ei. In biroul din spatele celebrului balcon ce dă deasupra pietei telefonul mergea. Au acceptat foarte bucurosi: „Europa Libera e cu noi!...“, au strigat.
Am coborit in piaţa lor cu dale pătrăţoase si mi-am pus picioarele pe o dală. Pantofii mei o acopereau perfect. Mi-am facut urmatorul rationament (niciodata nu cred cifrele poliției, si nici ale organizatorilor manifestatiei): „daca diseara piata se umple complet, calculand numarul dalelor putem afla numarul manifestantilor. Varianta doi: daca piata chiar se umple de crapa, inseamna ca oamenii pot intra unul in altul si pot sa incapa trei pe doua dale.“
Am numarat dalele pasind imprejurul pietei si inmultind latimea cu lungimea si mi-a iesit - nu-mi amintesc exact acum, dar nu e importanta cifra - sa zicem: 40.000.
Seara, piata se umpluse, insa era plina intr-un mod fluid, iar de la balcon puteam vedea ca nu erau oameni pe strazile laturalnice. Cum totusi manifestantii pareau a se strange un pic unii in altii, am decis sa aleg al doilea calcul, cu trei oameni pe doua dale...
Am intrat in birou si, cu spatele la comitetul revolutionar, mi-am răcnit la telefon relatarea, subliniind ca s-au strans circa 60.000 de manifestanti anti-guvernamentali.
Am depus telefonul in furca si m-am intors spre membrii comitetului... Ma priveau intr-o tacere rece care urca rapid spre ostilitate încã politicos retinuta... Unul din ei mi-a scrîsnit: „Dumneata, domnule, esti cu noi sau cu ăilalţi?... Păi aici jos sunt 200.000 de oameni, domnule!...“ (aceea a fost, de altfel, cifra preluata de agentiile de presa care nu erau la fata locului).
Ziaristii de azi, care s-au născut cu smartphoane, nu stiu de ce experiente aventuroase se priveaza.
Cât despre Internet și felul în care el înlocuiește și mimează cunoștințele elementare, ajunge de amintit că până acum un deceniu jurnalistul pe teren era total izolat împreună cu cele stocate în capul său. Date, procente, dinastii, evenimente trecute, acorduri internaționale și contracte, totul trebuia înregistrat în cotloane și alveole ale creierului… Informațiile puse în articol nu se puteau verifica instantaneu. Unii le mai au stocate acolo și astăzi… Alții au devenit atât de abili, încât pot mima erudiția.
„Am o mare cultură în titluri și autori”, mi-a spus odată cineva care de fapt nu citea nimic din ceea ce cita și menționa, dar care își pusese la punct un uriaș fler literar și cultural, negreșind niciodata…
… fler cu nimic mai prejos de cel al autenticilor critici literari, de altfel… cu diferența că un ziarist pe atunci era mai onest decât un critic literar.
