Linkuri accesibilitate

Nostalgia comunismului ascunde adeseori o stare de dezabuzare, de insatisfacție legată de lumea post-comunistă. Mulți oameni sunt revoltați de persistența unor rețele clientelar-mafiotice moștenite din vechiul regim ori de apariția altora, nu mai puțin toxice și vicioase. Deci nu toți cei care spun că trecutul comunist a fost acceptabil, ori chiar benefic, ar dori revenirea la timpurile suspiciunii, mizeriei morale și materiale, și ale propagandei imbecilizante. A separa comunismul ca „idee” de practicarea sa în realitate (deci ceea ce eu numesc, pe urmele filosofului polonez Leszek Kołakowski, rolul Diavolului în Istorie) indică o înclinație mistificatoare, un refuz al adevărului și o fugă de responsabilități. Istoria comunismului poate și trebuie să devină obiect de studiu în licee (s-au făcut pași importanți în acest sens). Dar e nevoie de instituirea unor lieux de mémoire, teritorii sacrale care să fie acele memento-uri ce nu pot fi negate, evitate, ocultate, obliterate.

Memoria comunismului trebuie cultivată în spiritul unei asumări și confruntări cu unele perioade traumatice, în care milioane de destine au fost sfărâmate, ruinate, vătămate în numele unor comandamente utopice. Trebuie explicat tinerilor ce a însemnat ideologia comunistă, ce a fost programul de clădire a „Omului Nou”, ce au fost acțiunile de pedagogie negativă (demascările, prelucrările, stigmatizările). Trebuie accentuat faptul că dictatura comunistă s-a întemeiat pe cultul violenței și pe mobilizarea paranoică a resentimentului social. Discursul comunist, cum arăta Gabriel Liiceanu, a fost de fapt o continuă exhortație la ură, la crimă politică. Nu vom avea niciodată destule locuri care să consacre memoria vremurilor de abjecție, dar și pe aceea a rezistenței.

Pe de altă parte, noi nu am dezvoltat îndeajuns la nivelul societății civile rețele de comunicare și presiune care să facă imposibilă resuscitarea discursurilor negaționiste și revizioniste. Nu avem acele mecanisme care să-i rușineze pe neo-culturnicii apologeți ai aberațiilor comuniste. Nu mă refer la măsuri legislative (deși nu mi s-ar părea deloc deplasate, la fel cum există pedepse pentru cei care neagă Holocaustul), ci mai ales la existența unui consens al repudierii trecutului dictatorial ca o catastrofă colectivă. Comunismul a fost un regim anormal, iată un lucru care trebuie mereu explicat și subliniat! Apariția unei cărți precum Iluzia anticomunismului (Chișinău, Ed. Cartier, 2008), în care unii colaboratori persiflează de o manieră cinică și agresivă însăși ideea condamnării comunismului ca regim terorist, criminal și ilegitim, spune mult despre aceste mentalități. Pe de altă parte, existența Școlii de Vară de la Sighet, prezența a sute și sute de tineri în dezbaterile despre comunism, interesul enorm suscitat de republicarea Arhipelagului Gulag al lui Soljenițîn, în 2008, sugerează că, în adâncime, lucrurile nu sunt chiar atât de lipsite de speranță. Important este să catalizăm aceste discuții, să propunem cât mai multe demersuri menite să salveze memoria și să respingem, cu argumente istorice, politologice, filosofice, eforturile de a exonera ideologia comunistă, de a o inocenta și de a vorbi despre un „sâmbure umanist” în inima unui proiect care a fost unul de o barbarie nihilistă egală doar cu aceea nazistă. În acest sens, fenomenul Pitești este doar unul din episoadele extrem de dureroase și traumatice care au marcat serialitatea criminală a comunismului. În Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România (Humanitas, 2007) există pagini cât se poate de documentate despre modul de funcționare a acestui infernal experiment.

România post-decembristă a fost dominată de lupta dintre formațiunile doritoare să împlinească dezideratele revoluționarilor anti-comuniști și eforturile de regrupare și revanșă ale nomenclaturii. Lucrurile au evoluat, dar încă nu s-a ajuns la judecarea celor vinovați pentru tenebroasele înscenări din decembrie 1989 (ne întrebăm și acum cine au fost „teroriștii”) și pentru mineriade, mai cu seamă cele legate de bestialitățile din iunie 1990. Tocmai de aceea, consider că discursul președintelui Traian Băsescu din 18 decembrie 2006, în care a condamnat regimul comunist drept ilegitim și criminal, marchează o despărțire a apelor și slujește ca un revelator pentru adevăratele opțiuni din România contemporană. Lucrez împreună cu politologul Marius Stan la o carte (în engleză) despre întreaga experiență a Comisiei Prezidențiale și sunt mai convins ca oricând că o democrație fără memorie este una în gravă suferință. Planul simbolic este extrem de important, însă decomunizarea transcende zona simbolică. Raportul Final nu a închis, nu închide, ci, dimpotrivă, va deschide noi teritorii de investigație. Este „final” numai în sensul în care încheie activitatea unei Comisii. Lupta pentru memorie continuă.

XS
SM
MD
LG