Linkuri accesibilitate

Un alt spectru al acestei mis-memory a comunismului este apariția a „două vocabulare, a două standarde de judecare a trecutului”: acela al răului făcut împotriva noastră şi al răului făcut de noi altora. Tony Judt consideră că această practică a fost şi este de fapt un sindrom al întregii Europe postbelice; el îi dă numele de „amnezie voluntară”. În România, cea mai evidentă manifestare a acesteia este negarea Holocaustului, a rolului statului român în exterminarea evreilor. Un alt avatar al său poate fi identificat şi în ceea ce privește trecutul comunist. Unul dintre discursurile dominante după 1989 a fost cel prin care regimul era extras experienței naționale sub pretextul impunerii sale din afară de către Uniunea Sovietică. Astfel, comunismul este perceput drept un lung regim de ocupație în care națiunea a fost victimizată de „ruși” împreună cu aliații lor degenerați, membri înstrăinați de comunitatea națională.

O astfel de master-narrative se bazează pe o trinitatea „ei şi acei vs. noi”. În ultimii ani ea a trecut printr-un proces de rafinare tematică: în perioada sovietizării (aproximativ 1947-1953 şi poate chiar şi 1958-1962) vinovați au fost găsiți cei din așa-zisul „grup de la Moscova” (de exemplu, Ana Pauker, Vasile Luca) şi, uneori, „fiul risipitor” Gheorghiu-Dej (căruia însă i se acordă circumstanțe atenuante datorită re-naționalizării din ultimii ani ai „domniei” sale). Mai departe, perioada Ceaușescu este caracterizată în special prin prisma unei presupuse emancipări patriotice şi a autodeterminării față de Kremlin. Distorsiunile acestei „căi sănătoase” sunt predominant încadrate în cultul personalității lui Ceaușescu. Nu este deloc surprinzător așadar că, în unele cercuri, execuția lui Ceaușescu este percepută nu numai ca sfârșit al comunismului şi al răului produs de acesta, ci şi ca extincție a moștenirii sale. Concluzia acestei gimnastici normalizatoare este similară cu cea a celei analizate anterior. Criminalitatea regimului constă în trecutul său anti-național. Totodată, se consideră că „propășirea” de către acesta a intereselor şi ființei Națiunii poate fi separată de degenerările liderilor săi.

Doresc să afirm că cea mai importantă realizare a Raportului Final al CPADCR, din perspectiva a ceea ce Claus Offe a numit „politica cunoașterii”, a fost denunțarea experienței totalitare comuniste din România drept una „(național) Stalinistă”. Cu alte cuvinte, regimul a fost stalinist de la început până la sfârșit, dar a trecut şi printr-o hibridizare a tezelor marxist-leniniste cu un naționalism organic, etnicist:

„Înfeudat intereselor sovietice, fidel opțiunilor sale staliniste de primă oră, chiar şi după îndepărtarea de Moscova, regimul comunist din România a avut un caracter antinațional, în pofida necontenitelor profesiuni de credință naționaliste. […] Îndărătul ideologiei națiunii socialiste unitare şi omogene se aflau obsesiile monolitismului leninist combinate cu cele ale unei extreme drepte recidivate cu binecuvântarea liderilor comuniști şi în primul rând a lui Nicolae Ceaușescu”.

Trebuie precizat totuși că, în opinia mea, Raportul realizează o sinteză între ceea ce Richard S. Esbenshade identifică drept principalele două paradigme apărute în fosta Europă de Est, înainte şi după căderea comunismului, de relaționare a memoriei cu identitatea națională. Autorul descrie, pe de o parte, „paradigma Kundera”, conform căreia „lupta omului este una a memoriei împotriva uitării” [amnezia instrumentalizată de stat versus rememorarea în spațiul civic, a fiecărui individ în parte]. Şi, pe de altă parte, „paradigma Konrad”, în care „istoria este iluminarea forțată a memoriei întunecate”, şi care presupune „mlaștina responsabilității împărțite”. Pentru a-l parafraza pe istoricul fascismului italian R.J. Bosworth, în mare parte din istoria României în secolul XX, „timpul în sine a fost rănit”. Examinarea atât a trecutului fascist (şi implicit a contribuției României la producerea Holocaustului), cât şi a celui comunist trebuie să devină un element de coeziune comunitară şi să impună refuzul unei istoricizări comod auto-justificative cu funcție de-responsabilizatoare. Astfel, în concluziile Raportului se insistă asupra echivalenței morale dintre cele două extremisme:

„Extremismul de stânga trebuie respins cu aceeași hotărâre precum cel de dreapta. A nega crimele comunismului este la fel de inacceptabil cu a le nega pe cele ale fascismului. La fel cum este intolerabilă evocarea apologetică a crimelor contra umanității comise de regimul Antonescu, considerăm că este de neacceptat proliferarea de busturi şi alte forme comemorative în raport cu activiștii comuniști”.

XS
SM
MD
LG