Linkuri accesibilitate

CPADCR a fost „o lecție de istorie publică, de stat” prin intermediul căreia „adevărul” despre experiența totalitarismului comunist a fost „recunoscut şi denunțat în mod oficial”. A fost un exercițiu al „suveranității asupra memoriei”, o încercare de a pregăti terenul pentru rezolvarea a ceea ce Tony Judt a numit „criza dublă a memoriei”:

„Pe de o parte, cinismul şi lipsa de încredere afectează toate interacțiunile sociale, culturale şi personale. Astfel, construirea unei societăți civile, şi cu atât mai mult a unei memorii civile, sunt foarte, foarte dificil de realizat. Pe de altă parte, există multiple memorii şi mituri istorice, fiecare având pretenții de legitimitate doar datorită faptului că au un caracter neoficial, privat. Acolo unde aceste versiuni individuale şi tribale asupra trecutului se unesc, ele formează contra-istorii extrem de influente care sunt mutual exclusive şi produc o fragmentare profundă a societății”.

Practica post-decembristă a amneziei sponsorizată de stat a adus cu sine două tipuri de pericole în ceea ce privește raportarea față de trecut: externalizarea vinii şi etnicizarea memoriei. Dan Diner şi Gabriel Motzkin consideră că procesul de „prelucrare” a trecutului ridică o problemă crucială: „Cum putem să păstram în conștiința colectivă istoria crimelor care eludează textura unei memorii etnice a cărei calitate esențială este aceea de a rezista în timp?” Dominația şi exterminismul regimului comunist au afectat toate categoriile societății românești. Teroarea şi ingineria socială au fost „funcţionalizate” din interiorul corpului social împotriva populației. Regimul comunist şi-a distrus şi oprimat proprii cetățeni prin intermediul compatrioților acestora. În acest context, cei doi cercetători consideră ca absența unei „conexiuni necesare între inamicul teoretic al comunismului şi victimele sale reale face ca rememorarea acestora să fie mult mai dificilă în viitor.”

Acolo unde nu există Aufarbeitung, câmpul memoriei devine apanajul interpretărilor „alternative” ale trecutului. Pe de o parte, răul provocat de regim este asociat cu cei care sunt percepuți drept străini: evrei, minorități naționale, sau alți presupuși trădători şi dușmani ai unei națiuni definite organic. Un astfel de raționament a funcționat în ceea ce mă privește, imediat după numirea mea în funcția de președinte al CPADCR. Am devenit subiectul unor adevărate campanii mass media, inclusiv ținta unor calomnii vulgare şi a unor diatribe antisemite. Comisia însăși a fost percepută ca fiind compusă din alogeni. Au fost inventate întregi genealogii anumitor membri ai acestei instituții. Scopul era de a dovedi că de fapt „adevărații făptași” impuneau națiunii o istorie falsificată. În momentul discursului de condamnare a regimului comunist, atât președintele, cât şi membri ai comisiei au fost împroșcați cu amenințări şi înjurături. Din nefericire, simptomatic pentru profunda boală a memoriei de care suferă România, foarte puțini membri ai parlamentului au dezaprobat public acest comportament (de exemplu, Nicolae Văcăroiu, pe atunci președintele Senatului, nu a făcut nimic pentru a opri manifestările huliganice ale membrilor Partidului România Mare).

Incapacitatea unei secțiuni a spațiului public românesc de a percepe semnificația reală şi implicațiile demersului CPADCR este exemplificată de afirmația unuia dintre criticii Raportului, care nu a avut niciun scrupul în a declara: „în realitate, dacă nu ar fi fost reacțiile stupide, dar violente ale naționaliștilor, extremiștilor, etc., Raportul ar fi trecut aproape neobservat la nivelul spațiului public care contează şi de la care se putea aștepta o schimbare, adică acela care nu îi include pe extremiști. În afara reacțiilor acestora, dezbaterile publice serioase au fost minime.” Astfel de reducționisme indică un fenomen care este o consecință directă, dar şi îngrijorătoare, a activității CPADCR. Dacă ne raportăm la fondul argumentativ al reacțiilor împotriva Raportului, putem observa o coabitare discursiv-tematică a unei autoproclamate „Noi Stângi” alături de național-staliniști (cei care reproduc topoi ai propagandei predecembriste sau cei care sunt nostalgici față de „realizările” Epocii de Aur) şi de ultraconservatorii ortodoxiști (cei care pledează pentru intrarea națiunii în stare liturgică).

O astfel de comuniune narativă şi valorică poate fi explicată în două feluri. În primul rând, cele trei grupuri reprezintă chipurile resentimentului. Toți, într-un fel sau altul, odată cu condamnarea regimului comunist, au fost forțați să se confrunte cu propriile iluzii (şi/sau vină) sau să conștientizeze eșecul total al utopiei sociale (în Germania, cei din urmă s-au autointitulat anti-antiutopici). În al doilea rând, aceștia sunt cei pentru care, de cele mai multe ori din pură ignoranță, asumarea trecutului comunist nu poate fi decât o instrumentalizare mecanică; pentru ei, acest act fundamental reconstitutiv nu poate fi decât o formă de acțiune strategică, de politicianism. Rezultatul eforturilor lor cu caracter predominant jurnalistic-pamfletar nu este deloc surprinzător într-o societate unde automistificarea este endemică: un contra-curent de revizionism malentendu care este totuși, datorită promisiunii inerente a unei memorii ușoare, un pericol pentru continuarea unui Aufarbeitung istoric, şi, de ce nu, când va fi posibil, al unuia legal şi politic.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG