Linkuri accesibilitate

O întâlnirii cu studenţii, la Universitatea Pedagogică Alecu Russo din Bălţi, luni, 5 decembrie, prilejuită de lansarea unei noi serii – Cartier de colecţie (Alexandru Muşina. Regele dimineţii. Poeme alese de Radu Vancu; Benjamin Fundoianu. Herţa şi alte Privelişti. Poeme alese de Dan Coman; Andrei Bodiu. Oameni obosiţi. Poeme alese de Claudiu Komartin; Poeţi de pe vremea lui Eminescu. Antologie de Eugen Lungu; Ilarie Voronca. peste diagonala sângelui. Poeme alese de Emilian Galaicu-Păun; Alexandru Macedonski. Spre Meka… Poeme alese de Nicolae Leahu; Mihai Ursachi. Marea Înfăţişare. Poeme alese de Lucian Vasiliu; George Coşbuc. Fire de tort. Poeme alese de Ioan Pintea ş.a.) – a pus, pe lângă distanţa celor peste 130 km între Chişinău şi „capitala Nordului”, şi un interval între ceea ce s-ar numi cultură ca fenomen de (înaltă) societate şi cultură ca „plecare în popor”. Cu doar o zi înainte, pe 4 decembrie, într-o duminică, avea loc lansarea cărţii Teatrul „Eugène Ionesco”: istoria unei disidenţe, de Dina Haşcu-Ghimpu, la sediul Teatrului Eugène Ionesco, iar atmosfera din sală, în ciuda frigului ce se făcea simţit, era una relaxată, amintind oarecum de celebrele serate de Vineri seara de prin anii ’90. Aerul de mondenitate, pe de-o parte (beau-monde-ul nostru cultural & artistic; câteva figuri politice, printre care nu se putea să lipsească primarul general al Chişinăului, Dorin Chirtoacă); mica oază de cultură naţională, într-un oraş moldovenesc mai mult cu numele (din care, iată, de ceva timp „străluceşte prin absenţă” însuşi primarul, Renato Usatâi, dat în urmărire generală, chit că, judecând după frecvenţa apariţiilor sale televizate, numai de ascuns nu se ascunde!), pe de-alta – cum se împacă toate acestea? Şi ce m-a făcut, de fapt, să pun în ecuaţie aceste două evenimente?

O frază, rostită de o distinctă profesoară de literatură română de la Liceul Ion Creangă din Bălţi: „Am elevi care vin zilnic la şcoală de la 20 km distanţă”. (Nu că n-ar exista şcoli în satele lor, dar mai mult chiar decât părinţii lor, aceştia au ajuns să conştientizeze necesitatea unor studii „ca la carte”, pentru a merge mai departe – cât de departe?!)

Acum, să ne întoarcem puţin la cartea Dinei Haşcu-Ghimpu; într-un dialog cu actorul Andrei Sochircă, întrebându-l de cauzele desprinderii tinerilor „şciukinişti” de Teatrul „Luceafărul”, în care au fost încadraţi după absolvirea înaltei şcoli moscovite, acesta mărturiseşte: „Eram distribuiţi în roluri din spectacole mai vechi ale teatrului, trebuia să plecăm permanent în deplasări la ţară… Într-un moment, ne-am dat seama de un lucru: pentru a ne salva identitatea, trebuia să plecăm” şi, ceva mai încolo, dând Cezarului ce-i a Cezarului: „Normal că ei, actorii luceferişti, au fost cei care ne-au insuflat dragostea pentru teatru; am crescut cu spectacolele lor, în fiecare marţi seara le priveam la televizor. Mi-amintesc, eram copil, ei jucau la Dubna «Jorj Dandin» pe două camioane alipite în loc de scenă şi, după spectacol, m-am dus cu un braţ de flori să fac cunoştinţă cu Dumitru Caraciobanu. Când am venit de la Moscova, Nina Doni şi-a amintit cazul şi m-a recunoscut, zice: «tu eşti băieţelul acela mic de la Dubna, care vroia să se facă artist»…” (Câţi alţi actori, pictori, scriitori ş.a.m.d. au îmbrăţişat o carieră artistică tocmai graţie unor astfel de întâlniri! De la scena formată din „două camioane alipite”, pe care-i vedea jucând pe actorii mitici de la „Luceafărul”, Andrei Sochircă a ajuns să joace pe marele scene ale lumii, fără a uita însă de unde a pornit.)

Tot drumul de întoarcere de la Bălţi la Chişinău m-am gândit la „maratonul” de zi cu zi al unor liceeni care, în lipsa „Luminiţelor” din sate, se trag la carte (că, mde, o diplomă ar fi mai simplu de obţinut în satul natal), de parcă aceasta le-ar asigura o pâine mai uşoară. Aşa o fi, dar – pe ce meleaguri? Tot gândindu-mă, mi-am amintit de o întâlnire pe care am avut-o, împreună cu un scriitor din Toulouse, într-un sătuc din raionul Nisporeni, pe la începutul anilor 2000. Era prin decembrie, trecut de 5 seara, iar în mica săliţă a şcolii săteşti, care ţinea şi de Antenă a Alianţei Franceze, s-a stins brusc lumina electrică. La flacăra lumânărilor, întâlnirea a continuat – în franceză – calm, până când, la un moment dat, oaspetele din Hexagon s-a arătat deranjat că în timp ce povestea ceva, o fetiţă citea o carte pe sub bancă (la lumina lumânării! repet). Surprinsă „în flagrant delict”, fata a pus cartea pe masă – era chiar Madame Bovary, în original, iar când mirarea noastră s-a mai potolit, a explicat că trebuie să returneze volumul în câteva zile, iar acasă nu are timp de cetit, având grijă de gospodărie. (În paranteze fie spus, se zice că surprinzându-l pe copilul de 12 ani Jean-Paul Sartre că citeşte Madame Bovary, o prietenă a mamei sale l-a întrebat: „Şi ce vei face când vei ajunge mare?” – „Am s-o trăiesc”, a fost răspunsul băieţelului.) N-am mai pierdut-o din vedere pe tânăra cititoare. Acum fata cu cartea face un doctorat în psihologie, la Praga.

XS
SM
MD
LG