În fiecare an, redactez textele unor autori de jurnale săptămînale la EL, texte care apar într-un volum deja bine cunoscut. Autorii jurnalelor sînt oameni diferiţi. Sînt oameni simpli, cu funcţii modeste, dar sînt şi oameni cu funcţii mari, oameni cu pondere, adevărate VIP-uri.
În fiecare an, redactînd aceste jurnale, remarc un fapt curios care mă cam nedumereşte. Foarte mulţi dintre oamenii cu funcţii importante, oameni mari, cu merite incontestabile, oameni care sînt vizibili şi activi, deci foarte mulţi dintre aceştia ne dau texte fără semne diacritice. Trec cu vederea greşelile gramaticale foarte frecvente şi mă opresc doar la ignorarea semnelor diacritice.
Fireşte, asta îmi complică niţel viaţa, căci trebuie să pierd cîteva zile ca să bag în textele acelea toate semnele diacritice. După o asemenea experienţă, ochii mă dor tare şi miopia mi se amplifică. Dar nu despre asta vreau să vorbesc. Vreau să spun iată ce.
Cînd ţi se spune să aduci textul cu semne diacritice, cînd ţi se spune că textul tău va face parte dintr-un volum faimos, iar tu, personaj important, cu pondere, ignori orice rugăminte şi sugestie şi prezinţi un text fără semne diacritice, aveam de-a face cu o mică bizarerie. Rezultă că personajelor importante cu pricina le e totuna cum vor arăta textele lor pe site şi în carte. E un soi de neglijenţă care, din punctul meu de vedere, spune cîte ceva despre autori. Poate la fel de neglijenţi sînt aceştia şi atunci cînd sunt la locul de muncă? Nu ştiu. Dar eu unul ceva nu înţeleg atunci cînd autorul scuipă pe felul în care arată propriul lui text, adică pe propria lui imagine.
În fond, noi am putea să publicăm aceste jurnale şi fără semne diacritice, dacă aşa vor unii autori. De ce să se chinuiască un redactor care ar trebui altceva să facă? Important e să nu existe ulterior nemulţumiri şi frustrări…
