Retrospectiv, ne putem chiar întreba dacă faptul că sinistrul gangster Tony Montana (Al Pacino), din Scarface, fugise din Cuba nu prevestea extrem de complezentele filme documentare pe care avea să le facă Oliver Stone despre Fidel Castro.
Acum: sigur, știm că dacă folosiți un computer care are un webcam deasupra ecranului și nu ați lipit peste ochiul ăla niște leucoplast care să stea acolo în permanență, contorsiunile pe care le faceți când priviți un film porno sunt deja înregistrate pe serverele NSA (National Security Agency din SUA). Fuguța așadar la farmacie după leucoplast, măcar asta învățăm din film. Toate computerele legate la Internet sunt controlate. Toate telefoanele inregistrate. Snowden ține camera aia minusculă din laptop astupată în permanență. La fel, când își deschide computerul și își bate codul de acces, Snowden o face sub o pătură groasă.
Celularul se vâră, când nu-l folosești, într-un cuptor cu microunde (cuptor stins, desigur, și închis) unde telefonul nu poate fi detectat și de unde el nu te poate spiona.
E greu de făcut un biopic despre cineva încă în viață când nu știi cum va sfârși. Wajda făcuse asta cu al său Walesa (2013). In Snowden al lui Oliver Stone, Joseph Gordon-Levitt (care a mai jucat în filme despre care am scris: Lincoln, 2012, Don Jon, 2013, Sin City: A Dame to Kill For, 2014, The Walk, 2015) îl interpretează magistral pe fugarul fost agent CIA și NSA, iar actorul Gordon-Levitt a mers de câteva ori la Moscova să-l întâlnească pe whistleblower. Oliver Stone, la rândul lui, l-a întâlnit pe Snowden la Moscova de nouă ori in doi ani.
Oliver Stone reușește să facă personajul foarte uman, dincolo de caracterul său tern în viața reală și inițial republican foarte de dreapta. Aflăm că Snowden e epileptic, și că are crize frecvente. Meritul lui Stone e de a ne arăta cât de mult l-a modificat pe Snowden iubita lui din viața reală, care acum trăiește cu el la Moscova, o democrată din stânga stângii americane.
Din păcate, in ciuda jocului actorilor, nu înțelegem absolut deloc cine e Snowden cel real și de ce a făcut ce a făcut. Filmul lui Oliver Stone nu pune niciodată la îndoială sinceritatea lui Snowden cel real.
La fel de manipulator ca celălalt ultra-stângist multimilionar, Michael Moore, Oliver Stone se face avocatul fără nuanțe al lui Snowden. In filmul lui, Snowden este un patriot autentic care și-a sacrificat libertatea - și, nu știm încă, poate chiar viața - pentru a ne avertiza că suntem observați în permanență, abuziv, monstruos. Snowden însuși apare un pic în film, ceea ce funcționează estetic și narativ, spectatorul putând astfel compara direct cu jocul actorului.
Linear si foarte didactic, chiar dacă jucat excepțional de toți actorii (mai puțin Nicolas Cage, dar cu prezența înfiorătoare a lui Rhys Ifans în rolul agentului de recrutare CIA Corbin O’Brian, de la numele sinistrului personaj din 1984 al lui Orwell), este prima oară ca un film de ficțiune se dovedește a fi un making of al unui documentar. Filmul lui Stone se prezintă de fapt ca un making of ficțional al documentarului Laurei Poitras despre Snowden Citizen Four (despre care am scris aici și care a primit Oscarul în 2015). Avem de-a face cu un turnaj inserat în turnaj al modului magistral în care doi jurnaliști de la cotidianul britanic The Guardian, chemați conspirativ în Hong Kong de Snowden, au reușit să orchestreze în câteva ore, dintr-o cameră de hotel, o furtună mondială cu rezultate încă imprevizibile.
Snowden al lui Oliver Stone ar trebui de altfel să fie livrat la pachet cu documentarul lui Poitras. Stone urcă însă firul timpului pentru a arăta cum s-a ajuns aici. Filmul acoperă deceniul 2004-2013, când Snowden, părăsind armata în urma unui accident, intră la CIA și apoi primește contracte cu NSA.
Trecând peste toate defectele filmului (defecte care includ o scurtă scenă, de pe cînd Snowden era în armată, care este practic copiată după scena de antrenament bestial, cu instructor sadic, din Full Metal Jacket al lui Kubrick) Snowden al lui Oliver Stone are meritul de a ne deschide ochii dincolo de estetic, cinematografie și discurs patriotard. Războiul total se pregătește printr-o supraveghere informatică din ce în ce mai complexă și atotprezentă. Big Brother e nimic față de ce ni se întâmplă astăzi. Conversația lui Coppola e doar o glumiță fadă. Pentru mașinăria de supraveghere a statului, suntem cu toții suspecți.
Cea mai mare tâmpenie pe care o poți auzi azi este: - „Nu-mi pasă că mă supraveghează, n-am nimic de tăinuit. De ce te deranjează să fii observat, daca n-ai nimic rău de ascuns?!…”
In realitate, toată lumea are ceva de ascuns. Dacă toate gesturile și vorbele ne sunt stocate în gigantice bănci de date, la un moment dat „ei” vor găsi ceva pentru a ne înfunda.
In ciuda eroismului real sau jucat al lui Snowden (sau Assange), transparența totală este un vis nefast și, la rândul ei, un program politic totalitar. Este mentalitatea opresantă a acelor comunități calviniste unde daca ai perdele la fereastra înseamnă ca ai ceva de ascuns si unde interiorul casei trebuie sa fie vizibil in permanență de afară. Nu numai ca nu te poti lăfăi in plăcuta dezordine naturală care șade bine în interior, dar nu poți umbla gol, iar la televizor ești obligat sa urmărești foiletoane stupide, sau fotbal, ca toată lumea.
