Linkuri accesibilitate

Vineri, 28 octombrie ’16, ultima zi a campaniei electorale în care se mai poate face agitaţie pentru cutare sau cutare candidat. Dat fiind că acest text va fi plasat pe site cel mai devreme în după-amiaza asta, în ideea de a rămâne la vedere alte câteva zile, nu voi chema să votaţi pe cineva anume, ci pur şi simplu să ieşiţi la vot. Iar ca să treacă timpul mai repede până la aflarea primelor rezultate ale scrutinului prezidenţial din 30 octombrie, am cetit pentru domniile voastre un foarte interesant interviu cu dl Silviu Andrieş-Tabac, heraldistul de Stat al Republicii Moldova şi şeful Cabinetului de heraldică al Aparatului preşedintelui R. Moldova (din 2013), interviu realizat de dl Florin Hălălău şi publicat în nr. 843 din 6-12 octombrie curent al revistei Observator cultural. Voi cita, in extenso, un fragment ce se referă la tricolorul nostru, acum că în toată ţara o maree roşie ameninţă să facă tache d’huile:

„Tricolorul vertical albastru-galben-roşu românesc şi panromânesc este cel mai vechi dintre drapelele cu aceleaşi culori, fiind rodul Revoluţiei europene de la 1848. România de azi este moştenitoarea lui de drept. Drapelul Andorrei este din 1866, al Ciadului din 1959, al Republicii Moldova din 1990. Ultimul poartă stema ţării tocmai pentru a se uni cu şi, în acelaşi timp, pentru a se deosebi de tricolorul tuturor românilor şi al României. Mă întreb dacă şi stema de pe steagul Andorrei nu a apărut din necesitatea dea se diferenţia de drapelul românesc, care, la acel moment, deşi nu era suficient de stabilizat din punct de vedere legal, era totuşi bine-cunoscut în spaţiul de cultură franceză şi nu numai. Iar de la 23 aprilie 1867, după legea dată de noul domn Carol I, avem tricolorul de la 1848, pe deplin legalizat. Acest act este unul exemplificator pentru problema care ne interesează azi: la 1867, tricolorul este unic; armele ţării se pun pe drapelul domnitorului, drapelul Armatei şi pavilionul marinei de război; pe drapelele gărzilor orăşeneşti, în locul armelor ţării se pun însemnele heraldice ale oraşului respectiv şi numărul legiunii; drapele autorităţilor civile şi pavilionul de comerţ rămân curate.

Faptul că Ciadul invocă lipsa unui tricolor românesc fără stemă în uz, la data adoptării tricolorului propriu, nu este semnificativ. Din punct de vedere heraldic, un însemn oficializat cândva nu-şi pierde capacitatea de a identifica posesorul lui niciodată, nici dacă acesta piere şi nu mai are descendenţi. În cazul simbolurilor de stat, acestea sunt protejate, de ceva vreme, la nivel internaţional, chiar şi după scoaterea din uz.

Dacă România va pune stema de stat pe drapelul de stat, cum sugerează diferite voci, un copil care încă nu ştie istoria naţiunilor, dar are cunoştinţe de vexilologie, din jocurile pe care le practică, va înţelege că drapelele de stat ale României, ale Republicii Moldova şi Andorrei sunt derivate din drapelul de stat al Ciadului.

În general, mă uit cu ochi răi la toate iniţiativele de «îmbunătăţire», «umanizare», «ajustare» sau chiar de «înlocuire» ale simbolurilor naţionale, cu excepţia cazului în care acestea emană din sânul mediului strict profesionist sau au, într-adevăr, ca scop corectarea unor greşeli istorice ori tehnice.

Simbolurile naţionale, deşi au nişte autori formali, sunt rodul intelectual-colectiv al mişcărilor de emancipare naţională şi/sau socială ale generaţiilor care le-au înfăptuit, utilizând aceste însemne. Viaţa le-a scos în prim-plan din numeroase soluţii simbolice contemporane şi le-a consacrat, iar nouă nu ne rămâne decât să le păstrăm cu sfinţenie. Abia atunci când generaţia noastră va realiza ceva demn de jertfa înaintaşilor, uimind lumea întreagă (inclusiv Ciadul), abia atunci am putea umbla la simbolurile naţionale. Dar nici atunci nu cred că merită, căci oamenii normali îşi caută rădăcini cât mai adânci. Versurile imnului japonez datează din secolul al X-lea…”

(Amintesc că dl Silviu Andrieş-Tabac este doctor în istorie la Universitatea din Bucureşti (1996), cu o teză sub conducerea academicianului Dan Berindei, iar înainte de a ajunge la Preşedinţie, în 2013, a fost director adjunct al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova, apoi director adjunct al Institutului Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Avertisment celor veniţi (sau: trimişi!) „cu steaua” să lăţească culoarea roşie peste galben-albastrul din tricolorul nostru: „…nu cred că merită, căci oamenii normali îşi caută rădăcini cât mai adânci”! N-o spun eu, ci chiar heraldistul de Stat al ţării.)

XS
SM
MD
LG