Linkuri accesibilitate

Acum 60 de ani, pe 23 octombrie 1956, izbucnea Revoluția Maghiară. În iunie 1958, în urma unei înscenări judiciare, liderul revoluționar Imre Nagy a fost condamnat la moarte și spânzurat. Albert Camus a scris atunci unul dintre cele mai frumoase și mai sfâșietoare texte ale sale. În 1956, Blocul Sovietic se cutremura din temelii, întregul sistem își dovedea falimentul, imperiul lui Stalin se destrăma văzând cu ochii. Mișcarea revoluționară maghiară, catalizată de aceea din Polonia, a fost condusă de intelectuali, dar s-a extins rapid spre muncitori.

S-au născut experimente de democrație directă sub forma Consiliilor Muncitorești, prefigurarea a ceea ce avea să fie „Solidaritatea” în Polonia. Revoluția s-a identificat, cel puțin în prima ei fază, cu personalitatea fostului premier Imre Nagy, un comunist care îndrăznise, după moartea lui Stalin, să propună o liberalizare internă. Nagy și susținătorii săi au propus un eurocomunism avant la lettre, o debolşevizare a comunismului. În cele zece zile cât a condus cele două guverne ale Revoluției Maghiare, Nagy s-a reinventat ca personalitate politică, a rupt radical cu stalinismul și a permis Ungariei să devină o autentică republică a cetățenilor.

Nimic similar nu s–a întâmplat în România, nici în 1956, nici în 1968, anul „Primăverii de la Praga”, nici în 1989. Problema comunismului românesc, între altele, este că nu a fost nicicum apt să genereze un curent revizionist marxist. Privind înapoi, cu beneficiul a ceea ce știm astăzi, asemenea direcții reformatoare aveau prea puține șanse de succes. Comunismul de sorginte leninistă (iar altul nu a existat vreodată ca practică politică statală) era intrinsec ostil pluralismului. Ceea ce nu a însemnat că dorința de a liberaliza sistemul era neapărat una absurdă. Pentru a afla natura incurabilă a maladiei, trebuiau încercate unele presupuse remedii. Iar ironizarea fals sagace a acestor tentative nu face decât să dovedească lipsa de comprehensiune și chiar o stranie cecitate istorică. Nimic nu au detestat comuniștii mai mult decât eforturile de a depăși vechea matrice bolșevică și de a împăca socialismul cu democrația.

Premierul Imre Nagy la 23 octombrie 1956
Premierul Imre Nagy la 23 octombrie 1956

Imre Nagy (1896-1958) a fost inițial un comunist convins. Trebuie spus acest lucru în raport cu absolutiștii morali de ieri și de azi care afirmă că un comunist este prin definiție sortit să rămână înțepenit în formula sa mentală originară. O știm din atâtea cazuri, de la Koestler până la Kołakowski, că lucrurile nu au stat astfel. Mai întâi la Moscova, unde s-a aflat într-un lung exil după eșecul dictaturii lui Béla Kun, apoi la Budapesta, după 1945, Nagy a înțeles că sistemul stalinist era în esența sa criminal și barbar. Era cu atât mai periculos cu cât pretindea să fie expresia umanismului desăvârșit. Nagy a făcut în perioada emigrației în URSS compromisuri penibile. A acceptat chiar să devină, pentru câțiva ani, informator al NKVD-ului. Totuși, în pofida acestor abdicări, a îndrăznit, atunci când s-a ivit prilejul, să propună o altă logică decât aceea a monolitului inchizitorial.

După moartea lui Stalin, între 1953 și 1955, ca prim-ministru al Ungariei, Nagy a susținut „Noul Curs”. S-au deschis porțile închisorilor și lagărelor. Lumea a putut în fine să respire mai ușor. Unii torționari, inclusiv Gábor Péter, fostul șef al Securității, au fost arestați, judecați și condamnați. Asemenea lucruri erau de negândit la București, unde puterea continua să jure pe cel mai dur stalinism. Liderul stalinist Mátyás Rákosi a apelat la patronii săi de la Kremlin pentru a se debarasa de incomodul lui rival. Luptele la vârf din Biroul Politic sovietic s-au soldat temporar cu înfrângerea lui Nagy și a grupului său de revizioniști marxiști (între care Miklós Gimes, Ferenc Donáth, Géza Losonczy și Miklos Vasarhelyi). Între timp, acest curent eretic se dezvoltă în mișcarea comunistă mondială cu sprijinul direct al lui Tito. La rândul lor, Mao, Dej, Hoxha, Ulbricht, Thorez și alți staliniști înverșunați au privit revelațiile lui Hrușciov de la Congresul al XX-lea al PCUS drept o impardonabilă trădare. Şocul însă a fost enorm. Intelectualitatea critică, inclusiv atâția foști staliniști care vedeau acum lumina, s-a revoltat împotriva minciunii totalitare. Scriitori ca Tibor Déry și Gyula Háy, cunoscuți pentru opțiunile lor marxiste, au aderat la programul lui Nagy.

Budapesta 1956 - 2016 (galerie foto interactivă)

Despre Revoluția Maghiară din octombrie-noiembrie 1956 putem spune, precum Hegel despre Revoluția Franceză, că a fost un superb răsărit de soare. Imre Nagy a ajuns la conducerea Ungariei ca urmare a unei revoluții populare și democratice. Scopurile acestei mișcări sociale de masă au fost înainte de orice emanciparea de sub jugul colonial sovietic și redobândirea autonomiei de către societatea maghiară, recucerirea suveranității poporului (o teză dezvoltată în scrierile lor de către Ágnes Heller și Ferenc Fehér, exponenți în anii ’70 ai Şcolii de la Budapesta de marxism critic). A fost o revoltă a intelectualilor și studenților. Şi, așa cum spunea Raymond Aron, ceea ce a făcut Nagy a fost să reabiliteze adevărul ca esență a libertății umane. Putea să meargă în altă direcție, pactizând cu forțele staliniste. Se bucura de un imens prestigiu, era premierul legal al țării (după 25 octombrie). În schimb, cu eroic curaj, a mers înainte, pe drumul democrației și independenței. Nu ca Nicolae Ceaușescu, pentru care divorțul de Moscova era șansa construirii unui neo-feudalism tribalist și șovin. A crezut în promisiunile unor camarazi de partid precum János Kádár, el însuși fostă victimă a terorii staliniste, și a plătit scump pentru această naivitate. Şi-a apărat ideile cu noblețe și generozitate. Când s-a pus problema, după ce a fost obligat să trăiască cu domiciliu forțat în România, să-și recunoască „erorile”, Nagy a refuzat să cedeze.

În pofida presiunilor făcute asupra lui de KGB și de oamenii sovieticilor din România (Dej, Bodnăraș, Borilă, Valter Roman, Aurel Mălnăşan, Iosif Ardeleanu), Nagy s-a menținut pe poziția că Revoluția Maghiară a fost justificată politic, social și moral. A respins cu indignare acuzațiile proferate de neo-staliniști și a înțeles că însuși Hrușciov, oricât a încercat să pozeze în reformator, nu putea să rupă complet cu sistemul căruia îi datora totul. Meritul lui Nagy este că a permis resurecția societății civile, după atâtea înjosiri și umiliri. A fost un politician dintr-o speță aparte: a celor care resping machiavelismul și bizantinismul. A avut principii și a fost ucis pentru că nu a vrut să le terfelească. Atunci când pronunțăm judecăți categorice pe tema trecutului, când spunem că toți marxiștii au fost responsabili pentru ororile comuniste, ar merita să ne gândim și la acest om. Nagy a fost spânzurat la Budapesta pe 16 iunie 1958 pentru că a crezut în ideea că libertatea tuturor este o farsă în absența libertății fiecărui om în parte.

XS
SM
MD
LG