Linkuri accesibilitate

Imre Nagy şi destinul Revoluţiei Maghiare (GALERIE FOTO INTERACTIVĂ)


Luptători din timpul Revoluției Maghiare, Budapesta,1956.

În 23 octombrie se împlinesc 60 de ani de la declanșarea Revoluția Maghiare împotriva dictaturii bolșevice și a ocupației sovietice.

Jurnalistul şi istoricul austriac de origine maghiară Paul Lendvai a publicat în 2008 volumul One Day that Shook the Communist World – un studiu profund şi original al revoluţiei din 1956 din Ungaria şi al semnificaţiei sale istorice. Autorul reuşeşte totodată să facă o trecere completă în revistă a studiilor critice asupra acestui subiect, unul dintre cele mai controversate ale istoriei europene a secolului XX. Bazându-se pe documente de arhivă recent declasificate, Lendvai demonstrează faptul că Revoluția din Ungaria a fost atât o încercare de renunţare la inepta dictatură stalinistă, cât şi un război de eliberare naţională. Chiar dacă primii paşi au fost iniţial ezitanţi, Imre Nagy şi colaboratorii săi şi-au asumat cu determinare ruptura totală nu numai în raport cu un regim criminal, dar şi faţă de pretenţiile imperialiste ale Moscovei. Fondul arhivistic principal pe care îl foloseşte atât de persuasiv Lendvai este primordial cel existent la Institutul Revoluţiei din 1956 din Budapesta.

Simultan, Lendvai utilizează pe larg memoriile revoluţionarilor, precum şi importante contribuţii ştiinţifice asupra subiectului investigat, precum cele ale lui János Rainer, biograful lui Imre Nagy, şi György Litván. Axându-se pe sinuoasa traiectorie politică a lui Imre Nagy, şi aici amintesc ataşamentul categoric al acestuia pe parcursul a două decenii şi jumătate faţă de idealurile bolşevice, dar şi problematica sa colaborare cu NKVD în timpul Marii Terori, imediat după 1945 fiind şi ministru de Interne în Ungaria, Paul Lendvai scoate în evidenţă procesul gradual şi ireversibil prin care Nagy a abandonat metodele şi principiile criminale ale stalinismului. Referindu-se la edificatoarea analiză a lui Milovan Djilas asupra comunismului naţional pe care teoreticianul iugoslav îl considera drept o iniţiativă de umanizare a leninismului sortită eşecului, Lendvai, la rândul lui, demonstrează modul în care dinamica specifică a contextului istoric al celei de-a doua jumătăţi a deceniului cinci l-a forţat pe Nagy să depăşească limitele propriului program, care iniţial era doar ezitant reformist.

Galerie foto interactivă: Budapesta, la 60 de ani după revoluție

Pornind de la cinismul şi politicile represive ale regimului Rákosi, Lendvai afirmă faptul că acesta a fost de departe cel mai barbar din Europa de Est. În urma propriei mele experienţe de cercetare, dar şi ţinând cont de ceea ce am aflat pe parcursul activităţii de preşedinte al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste, îndrăznesc să-l contrazic pe autor. Consider că practicile teroriste din Bulgaria şi România au fost cel puţin la fel de înverşunate şi criminale. În plus, odată cu „Noul Curs”, între 1953 şi 1955, Nagy a promovat o relaxare politică şi economică ce ar fi fost de neimaginat în România, Bulgaria şi Albania acelor ani. În acelaşi timp, sunt de acord cu faptul că grupul condus de Rákosi-Gerö-Farkas-Révai a apelat la metode de represiune cu adevărat unice în ceea ce priveşte sadismul ce le-a caracterizat şi oroarea pe care au inspirat-o. Din păcate însă, în cazul României, practici asemănătoare au reapărut ca urmare a evenimentelor din 1956: represiunea din acel an împotriva studenţilor (mai ales în Transilvania) şi campania de teroare împotriva intelectualilor (1958–1961).

Îmbinând istoria politică şi memorialistica, Lendvai ne ajută să înţelegem grandoarea tragică a Revoluţiei din Ungaria. El situează revolta în contextul internaţional al anului 1956: încercările Occidentului de a începe negocieri cu URSS în spiritul „coexistenţei paşnice”; retorica goală a unui anticomunism blazat de propria-i neputinţă; un guvern american pentru care Europa de Est nu conta din punct de vedere strategic; imprudenţele jurnaliştilor Europei Libere. 1956 a fost anul în care Hruşciov a rostit iconoclastul său Raport Secret, care a provocat sfârşitul cultului personalităţii lui Stalin şi a inaugurat o epocă a dezvrăjirii în întreaga mişcare comunistă mondială. O astfel de ruptură în rândurile comuniştilor maghiari, cât şi insurecţia intelectualilor marxişti deziluzionaţi au fost de fapt cauzele principale ale extraordinarei efervescenţe care a definit lunile imediat de dinaintea crizei. Vechiul regim şi-a pierdut orice fel de sprijin chiar şi în rândurile foştilor fanatici leninişti. Mulţi dintre comuniştii care supravieţuiseră închisorilor lui Rákosi au aderat la idealurile revoluţiei. Unii au făcut-o sincer, alţii din oportunism. De exemplu, Lendvai analizează evoluţia lui János Kádár, unul dintre cele mai triste cazuri de acest fel din istoria Europei de Est. Autorul demonstrează dincolo de orice îndoială rolul de Iuda al lui Kádár în acele nefaste zile. Nu trebuie să uităm însă că sovieticii se hotărâseră deja, independent de Kádár, să înăbuşe revoluţia. Kádár a avut însă un rol decisiv în înscenările şi executarea lui Nagy şi a colaboratorilor săi. Kádár şi nu Hruşciov a fost cel care pus la cale asasinatul judiciar din iunie 1958. Contrapunându-i pe Kádár şi Nagy înseamnă a evalua două viziuni politice în cadrul lumii comuniste de după Stalin: oportunistul abil versus idealistul neo-marxist. La sfârşitul vieţii, izolat şi dispreţuit, Kádár şi-a pierdut nu numai puterea, dar şi minţile. În ultimele sale zile a fost bântuit de spectrul politic reprezentat de Nagy, omul căruia îi făgăduise sprijin politic în primele zile ale revoluţiei şi pe care el l-a trădat, a cărui viaţă a sacrificat-o pentru a preveni reabilitarea politică a unui rival incomod.

Lendvai insistă totodată şi asupra rolului extraordinar jucat de consiliile muncitoreşti în timpul revoluţiei şi imediat după reprimarea ei. El descrie rezistenţa organizată de aceste reţele de iniţiativă civică, spontane şi autogestionate, drept a doua revoluţie. Abordarea sa asupra acestui subiect este similară cu aceea a Hannei Arendt, pentru care principala moştenire a Revoluţiei maghiare au reprezentat-o exact aceste consilii ca forme de democraţie directă şi radicală. În acelaşi timp, Lendvai ne oferă cele mai interesante pasaje ale cărţii atunci când intră în detalii despre biografiile fascinante ale revoluţionarilor: de la adolescenţii deznădăjduiţi care s-au opus cu arma în mână, în pasajul Corvin, trupelor sovietice şi poliţiei secrete, până la József Dudás, enigmaticul comunist româno-ungar, un personaj de coloratură politică oarecum anarhistă, un aventurier romantic care, în urma unei farse judiciare, a fost spânzurat. Revoluţia a fost una inclusivă, democratică şi patriotică. Contrar propagandei comuniste, ea nu numai că nu a adoptat sloganuri antisemite, ci din contră – unii dintre cei mai importanţi lideri ai ei au fost evrei de origine. De exemplu, Miklós Gimes, care a fost executat odată cu Nagy. Aspiraţiile eroice şi pasiunea pentru libertate, constantele Revoluţiei maghiare, au reprezentat preludiul revoluţiilor civice din 1989.

XS
SM
MD
LG