Cristian Unteanu își ia în Adevărul misiunea să informeze de ce s-a angajat totuși România după summit-ul european informal de la Bratislava. România e printre cele șapte state care au acceptat să primească de zece ori mai mulți refugiați decât în 2015. Același angajament a fost semnat și de Portugalia, Spania, Republica Cehă, Italia, Franţa și Luxemburg. Reacția de panică e cea mai nepotrivită, consideră analistul.
Sunt mult mai multe argumente ca decizia să fie considerată o mișcare deșteaptă, pe care o și traduce „în limbaj obișnuit”: ar putea fi „poarta diplomatică” prin care anume state membre ale Uniunii Europene, România y compris, pot să joace tare cartea europeană și astfel să se facă remarcată, să avanseze spre o poziție mai influentă. Fără să riște prea mult. Ce s-a decis la Bratislava ține de acceptat de bunăvoie, nu are legătură cu celebrele cote obligatorii de refugiați stabilite de Comisia Europeană, și față de care mai multe state, inclusiv România, au opus obiecții încă nedepășite. Problema cotelor se va renegocia sau nu. Fapt e că, până atunci, participarea benevolă a României la rezolvarea dosarului imigranților nu va putea fi taxată în niciun fel, în caz că nu va fi foarte consistentă sau nu va fi deloc, explică Unteanu. Jurnalistului i se pare semnificativ și că anunțul privind poziția României a fost făcut nu de autoritățile române, ci de cele americane. Există deci un accept al principalului partener strategic al României.
În revista 22, Octavian Manea revine asupra subiectului forței europene de securitate. „Adevărata miză nu este himera armatei europene, ci crearea unei mase critice la nivel european care să transforme cu adevărat UE într-o organizație operațională de apărare colectivă, cu alte cuvinte, exact job description-ul NATO”. Ar demonstra-o chiar formularea provizorie a condițiilor în care, ca și în celebrul articol 5 din Tratatul NATO, armata comună reacționează în cazul unei agresiuni împotriva unui stat aliat. Simplificăm la rândul nostru: nu se pune la cale scoaterea americanilor din Europa, ci crearea unei structuri pe model NATO, care să dispenseze pe toată lumea de inevitabila, și tot mai puțin realista intervenție salvatoare a Statelor Unite, în caz de conflict.
Într-o analiză de politică internă, Cristian Câmpeanu scrie în revista 22 că „propaganda” social-democraților și a televiziunilor care îi susțin au reușit să facă din cuvântul tehnocrat un cuvânt de ocară. Bătălia pentru compromiterea tehnocraților era previzibilă. Dacă opinia publică ia act de reușita unui guvern nepolitic, s-ar vedea că partidele politice sunt irelevante, pline de „personaje negative care mai mult strică și care utilizează puterea în alte scopuri decât binele public”. Ideea unui guvern tehnocrat a fost să dea timp partidelor să se reformeze. Or, arată Câmpeanu, cele din România nu au niciun chef de asta, adică să recruteze cadre competente pentru atribuțiile care le revin la conducerea țării. Așa că PSD ar fi declanșat „operațiunea relegitimarea politrucului“, care se vede cel mai bine, spune jurnalistul, în încercarea de blocare a concursurilor pentru posturile de director de școală. În plus, toamna electorală pare deja amenințată de nemotivate proteste sindicale, și care ar fi tot opera PSD-ului.
De ce toate astea? Emilian Isăilă arată într-un articol de la ziare.com că PSD nu stă chiar foarte bine în sondaje. Dacă nu obține peste 40% din voturi (iar sondajele corecte nu-i dau asigurări), nu va putea guverna.
