Moldovenii nu citesc aproape deloc ficţiune. Ei cumpără uneori literatură pentru copii sau cărţi despre sănătate şi mîncare gustoasă, dar ficţiune nu citesc în mod principial. Moldovenii consideră că proza e curată pierdere de timp, că e absolut inutilă pentru viaţa de zi cu zi. Despre poeţi nici nu are rost să vorbim. Cine mai cumpără cărţi de poezie?
Se mai citeşte din inerţie Grigore Vieru şi Ion Druţă, autori foarte cunoscuţi şi în perioada sovietică. Dar autorii recenţi sînt anonimi. Literatura, în RM, se termină cu Vieru, Druţă, şi poate Busuioc, acesta din urmă neavînd însă faima primilor doi.
Scriitorii recenţi din RM sînt, prin urmare, într-o situaţie ingrată. Merită să scrii numai proză, dar de cele mai multe ori nu vei putea vinde nici 100 de exemplare de roman. Să publici în RM ficţiune e riscant şi nu prea are rost. Mai bine s-o faci în străinătate, dar aici apar alte dificultăţi.
Într-o oarecare măsură, e de vină sărăcia. Omul copleşit de nevoi nu are starea de spirit necesară apropierii de ficţiune. Salamul contează mai mult decît o poveste, nu? Nu sîntem pesemne suficient de burghezi ca să avem plăcerea lecturii. Pe de altă parte, se cheltuiesc sume mari pe telefoane mobile, pe tot soiul de gadgeturi, pe automobile luxoase, pe castele faraonice. Şi tot aceşti oameni strîmbă din nas cînd văd un roman care costă 100 de lei. Pentru ei romanul acela e foarte scump! E vorba deci şi de valori, de priorităţi, de educaţie în familie.
Cîtă lumea îşi dă seama în RM de importanţa ficţiunii? Cîţi dintre concetăţenii noştri realizează că ficţiunea te face mai deştept, mai sensibil, că îţi lărgeşte orizontul? Vreo trei-patru sute de oameni, probabil.
Sînt convins că zoaia în care ne bălăcim de 25 de ani e şi produsul decăderii constante a literaturii. Parada brutelor şi a făcătorilor de mişmaşuri din epoca independenţei e şi parada celor care n-au avut puterea să digere măcar două romane în lunga lor viaţă.
