La cea de-a 3-a ediţie, romanul lui Gheorghe Crăciun (1950 – 2007) Compunere cu paralele inegale, Cartea Românească, 2015, conţine, pe lângă textul propriu-zis, un jurnal auctorial al scrierii cărţii, un manuscris olograf, un dosar al receptării critice, în ţară şi în străinătate, şi un foarte consistent cuvânt-înainte semnat de Mircea Martin, din care reţinem:
„Nu încape îndoială că, în faţa unei astfel de proze, este nevoie de stabilirea unui pact de lectură (…), care se ajustează şi se precizează pe parcurs. Prima lui condiţie este o lectură lentă, aptă să guste nuanţele şi mai cu seamă să nu piardă din vedere «punţile» fragile – şi nu o dată ascunse – între secvenţe…”, calitate constată într-o cronică de întâmpinare din 1988 şi de Ovid. S. Crohmălniceanu: „Cât timp fură proza aceasta meşteşugit lucrată, reducând viteza lecturii, restituie cu dobândă, concentrând satisfacţiile estetice pe suprafaţa paginii, unde cititorul, silit să-şi încetinească mersul, face descoperiri plăcute aproape la tot pasul”.
Dat fiind că nu se poate repovesti un roman textualist, e musai să dau o probă de scriitură: „Scrântiţii ăştia care încurcă lumea pentru că n-au altceva mai bun de făcut decât să scrie ceea ce fac în timp ce li se întâmplă să meargă. Ca să nu fii suspect, ca să nu devii obiectul efectelor gregare ale grabei, dacă tot vrei să scrii ceva, cel mai bine e să vorbeşti exact despre ceea ce faci, despre faptul că emiţi propoziţii asupra posibilităţii de a emite propoziţii. Să scrii în timp ce scrii despre faptul că scrii e un lucru nou, interesant, plin de surprize, deşi foarte greu digerabil din perspectiva celui care eventual le-ar citi”.
Nu în ultimul rând, voi aminti că romanul a fost tradusă în franceză, în 2001, Composition aux parallèles inégales, ceea ce înseamnă că o scriere telquel-istă se întoarce, iată, după câteva decenii, în patria Noului Roman Francez. Q.E.D.
29 august ’16
