Nascut în 30 mai 1968 la Chisinau. A absolvit Facultatea de Jurnalism a USM. A lucrat la numeroase ziare, reviste si posturi de radio din RM. Actualmente este domiciliat in Canada, dar inima i-a ramas in Moldova. A editat trei volume de nuvele scurte de anticipatie „Dictionar Auafed”.
Luni
A trecut ceva timp de când am fost ultima oară în Moldova. Cinci ani. O eternitate cât o clipă. O eternitate pentru că nu a fost o zi în care să nu mă aducă gândul înapoi, aici, în țara în care m-am născut și am trăit 40 de ani. O clipă, pentru că, revenind, am găsit aceeași țară frumoasa si scumpă, cu oameni minunați și prieteni dragi. Aceeași țară cu săpături și soare, cu mașini pe trotuar și cu tineri îndrăgostiți, cu copii frumoși de mânuță cu părinții lor și fără coșuri de gunoi, cu clădiri urâte și clădiri frumoase, cu drumuri bune și gropi frumos amplasate în mijlocul lor, cu câini ai nimănui și oameni cu 40 de cumetri...
Peste cinci ani, am găsit aceeași Moldovă în care densitatea gheretelor o depășește pe cea a copacilor, iar frecvența claxoanelor pe cea a ciripitului de păsări. Aici, părinții își iubesc copiii, dar nu-i lasă să meargă prin băltoace. Aici, mașinile și pietonii se află într-o mișcare browniană perpetuă. Aici lumea calcă prin gropi pentru că unele străzi sunt o groapă prin definiție. Aici, Europa bate la poartă, dar stăpânul întârzie să deschidă pentru că-i în chiloți și nu găsește prin casă o haină să și-o pună.
În cinci ani, nu s-a schimbat mai nimic. Asta da - stabilitate! Doar am vrut-o! Și o avem! Atâta doar că între timp alții au făcut un pas, doi și chiar mai mulți înainte.
Marți
De bună dimineață, aceiași douăzeci de cocoși din vecinătate mă trezesc la ora 5. În fiecare dimineață, participă cu toții la un concurs de cântec românesc. Românesc, pentru că zic „cucurigu”, și nu кукареку sau altfel. Cel puțin eu aud foarte clar: „cucurigu”. Poate pentru că sunt român. Nu am mai auzit cântat de cocoși de cinci ani. În Canada, cocoșii există doar în cartile pentru copii.
La un moment dat, concertul a fost tulburat. Chiar sub geamul meu, un tânăr insulta pe cineva cu ardoare. Nu se putea opri. Invectivele curgeau ca un torent nestăvilit. Mi-am ciulit urechile. Omul se adresa conducerii țării. La 5 dimineața. I-o fi venit ceva, probabil, în timp ce-și termina a zecea bere. Cocoșii s-au speriat și au muțit cu toții.
Aici, în Moldova, mă simt acasă.
Miercuri
Aici, în Moldova, oamenii merg mai mult pe jos. Se numesc pietoni, sau drumeți. Dar uneori oamenii merg cu mașina. Ei se numesc „mașini”. Pietonii și mașinile conlocuiesc, dar nu se iubesc. Mașinile încearcă să-i calce pe pietoni, iar acestia se feresc ușor și repede. Mașinile îi suduie pe pietoni cu claxonul, iar pietonii suduie mașinile chiar mai urât. Uneori, pietonii urcă la volan și devin mașini. Și-i suduie pe pietoni cu claxonul. Primid drept răspuns cuvinte.
Și mașinile, și pietonii suduie primăria. Iar Primăria tace și face. Face drumuri, construiește case, taie iarba prin parcuri. Atât cât poate, pentru că nu sunt bani. Adică sunt, dar puțini. Iar cu putini bani, putin faci.
Te iubesc, Chisinau!
Joi
Ziua pe care am visat-o cu ochii deschiși timp de luni în sir, a sosit! Lansarea cărții mele “Dictionar Auafed 3”. Ziua în care a venit lume de pe lume, doar ca să mă vadă și să se bucure pentru mine și împreună cu mine. Am rămas uimit peste măsură, cât de frumoși sunt prietenii mei, adunați sub același acoperiș, uniți de gânduri luminoase și cu fețe senine. Au venit și oameni pe care îi cunoșteam doar din auzite sau de pe Facebook, dar pe care niciodată nu-i văzusem în ochi. Am făcut cunoștință pe viu. O senzație ciudată, când ai în față un om despre care știi foarte multe de pe rețelele de socializare, dar pe care îl vezi în ochi pentru prima oară. În acel moment, îți pare neam.
Mi-a fost dor de neamurile mele - poporul din Moldova.
Vineri
Amintirile de la lansarea de ieri a cărții mă copleșesc. Rezonanța evenimentului în sufletul meu mă răvășește. Mă aflu, până în această clipă, sub impresia evenimentului, a cuvintelor frumoase și a dragilor mei prieteni vechi și prieteni noi. Este totuși o țară frumoasă, Moldova asta plină de oameni buni și cu suflet mare. O spun acum din inimă, chiar dacă uneori îmi mai vine să-i dau câte o palmă.
Insa stiu ca palma nu va ajuta. Decît o palmă, mai bine un zîmbet. Zîmbetul unește. Zîmbetul creează lumină. De aceea si umblu pe strazile Moldovei cu zambetul pe buze. Si unii pietoni se uita la mine cam ciudat. Iar altii imi zambesc inapoi. Si strazile Moldovei devin mai luminoase.