Dedublarea, heteronomia, auto-distrugerea subiectivității, sacrificarea libertății pe altarul unei Istorii divinizate, fanatismul real sau simulat, acestea au fost patologiile mentale ale stalinismului. Mentalul stalinist provenea, neîndoios, din acela leninist, cele două Weltanschauung-uri nu erau esențial diferite. Sigur, sub Lenin, mai existau licăriri critice, sub Stalin ele dispăruseră total. Intelectualii au fost subjugați de mașinile ideologice totalitare pe diverse căi, care au mers de la constrângere, la corupere și cooptare. Au existat și mecanismele auto-amăgirii, consumul pastilelor adeziunii cvasi-mistice. Secolul XX a fost nu doar unul al lagărelor de concentrare și proceselor-spectacol, ci și unul al bețiilor ideologice, al servituții voluntare.
Czesław Miłosz (1911-2004) a fost unul din marii poeți ai veacului XX, un eseist și un gânditor de o autentică noblețe, un adversar ireconciliabil al totalitarismului fascist și comunist. Grație lui, putem opera azi cu concepte precum „Ketman” și „Murti Bing”, ambele esențiale pentru priceperea înfeudării spiritului în regimurile totalitare. În 2008, editura Humanitas a publicat lucrarea sa clasică, „Gândirea captivă”, în colecția „Zeitgeist” (tradusă de Constantin Geambașu). Alături de „Omul revoltat” de Camus, „1984″ de Orwell și „Întuneric la amiază” („Darkness at Noon”, cunoscută și ca „Zero și infinitul”) de Koestler, cartea lui Miłosz a spus adevărul despre nihilismul totalitar într-o vreme când nu puțini intelectuali participau cu iresponsabil entuziasm la ritualurile propagandistice staliniste. A fost și rămâne un leac împotriva fanatismului. Oricine va dori să înțeleagă ce a însemnat orbirea comunistă va trebui să citească această carte de o luciditate copleșitoare.
Îi datorăm lui Miłosz și extraordinara carte de convorbiri cu Aleksander Wat, alt mare poet polonez, „Secolul meu”, una dintre cele mai tulburătoare mărturii despre catastrofele acelui veac pe care Eric Hobsbawm l-a numit al extremelor, un volum apărut în 2014, tot la Humanitas. Amintesc aici fascinanta carte a profesoarei Marci Shore despre Wat și prietenii săi de idei, „Caviar and Ashes: A Warsaw Generation’s Life and Death in Marxism, 1918-1968″, apărută la Yale University Press în 2006, și pe care Tony Judt o recomanda drept „a moving elegy to a turbulent century and a forgotten world” („o mișcătoare elegie a unui secol turbulent și o lume uitată”). Am lângă mine, pregătind acest eseu, numărul din „Partisan Review” consacrat „Festivalului International Czesław Miłosz” (din iarna lui 1999). Între participanți, mari poeți precum Seamus Heaney, Edward Hirsch, Robert Pinsky, Tomas Venclova, Adam Zagajewski. Un simpozion special, inclus în volum, s-a ocupat de „Gândirea captivă”. Au vorbit istoricul ideilor Andrzej Walicki, foștii disidenți Irena Grudzińska-Gross și Adam Michnik, precum și profesoara Edith Kurzweil, redactor-șef al acelei legendare reviste.
Apropiat de Isaiah Berlin și de Leszek Kołakowski, ani îndelungați profesor la Universitatea Notre Dame, Andrzej Walicki a scris texte esențiale despre mentalitățile revoluționare și sfidările modernității. Amintesc monumentala sa carte despre marxism și saltul în „imperiul libertății”, comparabilă cu trilogia lui Kołakowski. Iată un pasaj revelator despre cartea anti-totalitară a lui Miłosz: „‚Gândirea captivă’ descrie totalitarismul comunist drept o tiranie ideocratică, spirituală și nu doar ca pe un sistem de coerciție exterioară. George Orwell a definit această trăsătură distinctivă drept constrângere din interior prin controlul asupra gândurilor și sentimentelor – nu doar precum control negativ, ci și drept unul pozitiv, deci unul care dictează ce trebuie să gândească oamenii și, pe această cale, îi privează de libertatea de a fi ei înșiși. În acest scop, statul stalinist a utilizat orice mijloc, de la teroarea nudă la opresiune ideologică organizată. Constrângerea exterioară și teama fizică au fost fortificate, uneori chiar înlocuite, de un fel de teroare morală sau cvasi-morală, de către șantajul moral organizat, capabil să paralizeze voința oamenilor printr-un fel de frică ideocratică. Dar unanimitatea ideocratică nu era un scop în sine, în contrast cu unanimitatea tradițională, întemeiată pe obiceiuri; era o unanimitate a voinței revoluționare colective care subordonează totul scopului suprem încă neatins. De aici și importanța ingredientului chiliastic al comunismului ca o nouă credință dinamică, o religie seculară a salvării colective în această lume și în această istorie.
Această credință, a arătat Kołakowski, îl înzestra pe individ cu cel mai intens sentiment al sensului vieții. A fost trăită de victimele proceselor de la Moscova, pentru care acest sens era mai important decât viața însăși, și care se consolau cu convingerea că Stalin reprezenta curentul dominant al istoriei”. Este ceea ce Eduard Goldstücker, intelectual marxist, veteran comunist, specialist în Kafka și victimă a proceselor-spectacol din Cehoslovacia anilor ’50, președintele Uniunii Scriitorilor în 1968 și unul dintre liderii intelectuali ai Primăverii de la Praga, numea substituirea rațiunii prin credință.
