Există expoziții care, deși de proporții relativ restrînse, îți deschid, îți desfășoară în față asemenea unui covor magic, o întreagă istorie, deslușind trecutul și prezentul, relația dintre istorie și politică, dintre cunoaștere și patrimoniu cultural. „Ferestre către Paradis. Altarul de la Altenberg și reprezentările sale imagistice”, expoziție deschisă recent la Muzeul Städel din Frankfurt, una din cele mai mari instituții de artă și educație din Germania, este o asemenea întreprindere deschizătoare de orizonturi.
Istoria de la care pornește totul este scurtă și pasionantă. În vîrstă de numai 27 de ani, contele Ludwig al IV-lea de Thuringia era convins în 1227 de către împăratul Frederic al II-lea, să plece cu trupele sale în cea de-a șasea cruciadă împotriva infidelilor, în Țara Sfîntă. Căsătorit cu Elisabeta de Ungaria, gravidă în momentul plecării lui, Ludwig lăsa ca dispoziție ca în cazul morții sale, dacă se va naște o fată, ea să fie oferită Divinității și dată în grija călugărițelor din ritul premononstraens de la Altenberg, o abație pe malul rîului Lahn, nu departe de localitatea Wetzlar. La 11 septembrie 1227, sosit în portul Otranto, Ludwig al IV-lea, căzut bolnav asemenea multor cruciați germani cuprinși de febră, murea înainte de a ajunge pe cîmpul de luptă.
Două săptămîni mai tîrziu, la 29 septembrie 1227 Elisabeta a Ungariei o năștea pe Gertrude și o încredința călugărițelor de la Altenberg, după care ea însăși se retrăgea în călugărie, apropiată de franciscani. La opt ani, Gertrude asista la canonizarea mamei ei ca sfântă la Marburg, iar apoi, devenită stareță a abației de la Altenberg, se dedica atît cultului Elisabetei, cît și sprijinirii materiale a cruciaților.
De la istoria cruciaților la istoria artei
La inaugurarea expoziției deschisă la Muzeul Städel, i-am cerut curatorului ei, directorul-adjunct al Muzeului, profesorul Jochen Sander, să evoce împletirea dintre istorie, cultură și politică al cărei sumum este expunerea Altarului medieval de la mînăstirea Altenberg:
Jochen Sander: „Da, ele se împletesc în mod evident, în măsura în care stareța cea mai dominantă a mânăstirii Altenberg în secolul al XIII-lea a fost fiica Sfintei Elisabeta de Thuringia sau de Ungaria. Fiind fiica unei sfinte și a unui ladgraf, a familiei suverane în regiune, Gertrude a avut legături foarte înalte și de la ea s-a așteptat să o reprezinte nu numai pe mama ei, dar și întreaga dinastie. Mânăstirea de la Altenberg pe care a reconstruit-o, refondînd-o într-un sens, a adunat bani în beneficiul familiei domnitoare și al țelurilor ei. Aici rezidă importanța mânăstirii Altenberg.
În plus, prin intermediul principalului altar, realizat în 1330 - deci 30 de ani după moartea lui Gertrude, care a fost și ea venerată pe plan local, deși niciodată canonizată oficial - mânăstirea a încercat să stimuleze cultul ei prin pelerinaje. Altarul rămas în urma ei este cu totul aparte, fiindcă în perioada aceasta de început a secolului al XIV-lea, în întreaga Europă se instalau altare permanente, cum nu se mai petrecuse în trecut, în peste o mie de ani de creștinism. Această sarcină nouă atît pentru pictori cît și pentru sculptori, de a face un altar, nu avea un model de pornire.
Altenberg reprezintă unul din rarele exemple de altar păstrate ale acestui curent. În mai toate celelate locuri unde au existat, desigur, ele au fost înlocuite pur și simplu, în secolele următoare, cu altare mai moderne, corespunzînd gustului noii epoci.”
Expoziția de la Muzeul Städel este prețioasă, prin urmare, deoarece pune în evidență o piesă rară de istorie de la sfîrșitul Evului Mediu. Cum a ajuns însă altarul în colecția Muzeului, l-am întrebat pe directorul acestuia Jochen Sander?
Jochen Sander: „Înainte de toate, și el a fost înlocuit în mânăstirea Altenberg, la începutul secolului al XV-lea, după o sută de ani, cu un nou altar principal, dar călugărițele din rațiuni economice, au instalat vechiul altar pe balconul, la nivelul superior al clădirii, ca un al doilea loc de venerație. În acest loc, clausura mânăstirii, el a supraviețuit pînă cînd abația a fost închisă în vremea războaielor napoleoniene, la începutul secolului al XIX-lea, cînd clădirile și bunurile mânăstrii au intrat în proprietatea familiei nobiliare locale a prinților de Solms-Braunfels.
Ei au fost cei care au început să vîndă părți din piesele valoroase. Așa se face că aripile altarului au ajuns în posesia Muzeului Städel în 1925. Iar fiind în posesia lor a devenit foarte tentant să se încerce să se adune la un loc toate obiectele ce aparținuseră la început altarului.”
Între acestea domină Madonna cu copilul, statuia centrală din lemn pictat, sculptată de un meșter din Köln, în 1320/1330, un veșmînt broderie pentru altar cu scene din Judecata de apoi, datat tot circa 1330, un crucifix și o cruce de procesiune, fabricată la Limoges în jurul anului 1200, broderii ce narează viața Sf. Elisabeta și a soțului ei contele Ludwig al IV-lea de Thuringia, un inel medieval de aur, o îmbrăcăminte memorială de catafalc de la c. 1270, cîteva panouri prețioase de vitralii de la începutul secolului al XIV-lea și cîteva manuscrise de epocă. Un catalog impresionat, de circa 200 de pagini, cu studii ale cercetătorilor germani, însoțește excelenta expoziție de la Frankfurt.
