Se comentează intens încercarea de lovitură de stat din Turcia, de la sfârșitul săptămânii trecute. La secțiunea de bloguri a ziarului Adevărul, Răzvan Voncu găsește că subiectul conține o lecție utilă și politicienilor din Republica Moldova. În speță, e vorba despre confuzia dintre democrație ca putere a poporului și, respectiv, ca putere a majorității. Înțelesul corect este ce dintâi: puterea poporului este cea exercitată prin intermediul majorității într-o democrație. De aceea, cel ales cu majoritate nu capătă, odată cu votul, și dreptul de a-i oprima pe cei care nu l-au votat. Răzvan Voncu folosește drept exemplu negativ „regimul Băsescu”, în care, spune el, un președinte ales numai cu 28% (pentru că prezența la urne a fost mică) obișnuia să se întâlnească periodic cu „poporul” în Piața Universității. Această manieră ar fi fost un îndemn la ignorarea instituțiilor statului democratic, a Parlamentului, în speță. Republica Moldova ar trebui să ia deci aminte atunci când se vehiculează ideea unui președinte ales direct și cu prerogative sporite. În finalul textului, se arată cu degetul și spre situația recentă din Turcia: președintele Regep Erdogan a contracarat lovitura de stat, dar asta nu-l face mai democrat. „Deriva islamistă şi erodarea instituţiilor democraţiei vor continua. Iar, între timp, Turcia se va scufunda economic, încetul cu încetul”.
Este, în general, și opinia celorlalți comentatori. La Ankara, scrie Ioan Stanomir pe contributors.ro, se derulează „o istorie sordidă de epurare politică”. Sunt gesturile unei autocraţii plebiscitare”, caracterizate de „delir populist”. Cu aparenta participare a poporului – pentru că e vorba de „o societate controlată prin religia de stat unită cu statul însuşi” – se dă atacul frontal supra statului de drept. Stanomir atrage atenția că, în Turcia, armata a fost multă vreme un garant al democrației. A dat câteva lovituri de stat, dar ulterior și-a auto-cenzurat ponderea în stat îndată ce structurile instituționale laice, de model kemalist, au putut prelua controlul.
Și Alexandru Lăzescu insistă în revista 22 pe acest punct. Occidentul nu nuanțează suficient, de unde și sprijinul exprimat în primele ore pentru regimul Erdogan și instituțiile sale, care tocmai învingeau lovitura de stat militară. „La începutul anilor 2000, scrie Lăzescu, Ankarei i se spunea la Bruxelles că o condiție esențială pentru aderarea la Uniunea Europeană este limitarea semnificativă a influenței armatei. Premiza era teoretic corectă”, numai că „Erdoğan a profitat din plin de prilejul oferit. Mai întâi, au fost luate măsuri legislative care au limitat puterea militarilor”, iar mai târziu, în 2007, s-au orchestrat „procese cu dovezi «fabricate», în urma cărora a fost epurată toată conducerea superioară a armatei”. Lăzescu consideră că în Turcia a avut loc o reacție la o lovitură de stat derulată cu încetinitorul în ultimii trei ani, sub conducerea lui Regep Tayyp Erdogan. A fost o încercare disperată, și prost organizată, a armatei de a-i lua puterea actualului președinte. De acum încolo, problema va fi însă a noastră a tuturor: „vom avea tensiuni în creștere în NATO, iar colaborarea Occidentului cu Turcia în ceea ce privește criza din Siria, ofensiva împotriva ISIS și chestiunea imigranților va deveni mult mai dificilă, dacă nu va fi compromisă cu totul”. „Putem uita definitiv de ideea unei colaborări, în interiorul NATO, cu Turcia pentru o formulă de securitate în regiunea Mării Negre”. Nu e exclus, arată analistul de la revista 22, ca Erdogan să facă în curând o înțelegere cu Vladimir Putin ca să-și împartă „arealul Mării Negre, ignorând complet interesele europene și americane în regiune”.
