Un spectacol fotbalistic aşteptat cu sufletul la gură de microbişti nu se consumă nici pe departe în cele două reprize jucate pe gazon, el iese în afara stadionului, ca aluatul din covată, amplificând efectele politice, comerciale, mediatice, iar violenţele de după meciuri, din păcate, au devenit parte componentă a acestor spectacole. Despre componenta naţionalistă a acestor bătălii, de după bătălii, vom discuta în emisiunea de astăzi.
În studioul de la Chişinău al Europei Libere se află sociologul Vitalie Sprînceană şi istoricul Octavian Ţîcu, cunoscut şi pentru performanţele sale sportive.
Europa Liberă: Naţionalismul se alimentează şi din sport. Iată vedem o dovadă extremă, după mine, în oraşele franceze, cunoscuţii ultras britanici sunt în competiţie cu extremiştii ruşi. Încercăm să ne lămurim astăzi dacă nu cumva acesta este deja un djinn scăpat din lampa lui Aladin. Pentru că iniţial managerii sportului, cei care câştigau de pe urma popularităţii, aveau beneficii, profituri şi pe undeva încurajau aceste galerii şi acum se pare că nu mai sunt bucuroşi. Sau, dimpotrivă, cine ştie, poate aceasta e o formă ascunsă de reclamă? Şi astăzi i-am invitat pe doi interlocutori, unul dintre care este Octavian Ţîcu, cel care a fost şi sportiv, e adevărat, înconjurat de mai puţini fani decât o echipă de fotbal, dar a avut plăcerea, probabil, să se scalde în admiraţia spectatorilor, atunci când obţinea o victorie. Şi Vitalie Sprînceană, am impresia, pot să-i atribui calificativul unui om sceptic de serviciu, că aşa îi stă bine unui filosof, sociolog, jurnalist, blogger. Şi voi începe cu Octavian Ţîcu, întrebarea mea provocatoare, ca de obicei, dacă nu cumva sportivii, cei din stadion au încurajat cluburi de fani, aceste lupte de gladiatori în afara arenei şi dacă nu cumva le alimentează orgoliul?
Octavian Ţîcu: „La provocare cu provocare răspund.”
Europa Liberă: Vă rog.
Octavian Ţîcu: „Ştiţi care e deosebirea între boxeri şi fotbalişti? Boxerii nu joacă fotbal în ring, dar fotbaliştii fac box pe terenul de fotbal şi în afara lui. Provocator răspund pentru că şi da, şi nu. Dumneavoastră aţi îngustat un pic tema, reducându-o la naţionalism, pe când fotbalul este un fenomen mult mai complex şi eu aş nuanţa patru forme de rivalitate în fenomenul fotbalului. Gândiţi-vă la altă perspectivă, spre exemplu, la o rivalitate locală între TSV Munchen 1860 şi Bayern sau între Lazio şi Roma, sau între Torino şi Juventus, sau chiar între Milan şi Inter, două rivalităţi într-o urbe şi care au altă formă de rivalitate şi îşi sparg capul între ei aceiaşi suporteri Torino, aceiaşi suporteri Roma. Deci, este o formă de rivalitate care nu are nimic cu naţionalismul, dar are de a face cu pasiuni şi tradiţii înrădăcinate în a susţine.”
Europa Liberă: Deci, aceasta e încorporat în fotbal însăşi?
Octavian Ţîcu: „Exact. Vă mai dau o formă de rivalitate regională: în Spania între basci, între catalani şi castilieni. Barcelona, ca o reflecţie a regionalismului şi naţionalismului catalan, împreună cu cel basc, care e Athletic Bilbao, cunoscut, şi Real Madrid, care este o formă de expresie a ceea ce numesc ei imperialismul castilian.”
Europa Liberă: Acolo măcar are o bază, separatistă.
Octavian Ţîcu: „Vă mai dau o perspectivă a fotbalului ca o formă a globalizării, în care Messi sau Ronaldo sunt mai iubiţi în Spania, în Madrid sau în Barcelona decât la ei acasă. Şi atunci când Ronaldo înscrie pentru Real Madrid, eu nu cred că are vreo tangenţă sau dacă Ronaldo ar înscrie pentru Portugalia împotriva Spaniei. Deci, aici sunt chestiuni care fac fotbalul mai degrabă un fenomen complementar şi naţionalismului, pentru că, pe de o parte, este o expresie a mai multor forme de rivalitate, pe de altă parte, este o formă de expresie a globalizării. Marile cluburi au transformat fotbalul în ceea ce este lumea la ora actuală, un amalgam de fotbalişti, dar şi naţionalele şi-au pierdut din integritatea a ceea ce noi numim puritate etnică.”
Europa Liberă: Şi atunci trebuie să urmărim impasibili?
Octavian Ţîcu: „Să privim empiric. Vreau să vă spun că există o aplecare foarte intensă a istoricilor, a sociologilor, a mai multor oameni care au scris despre fotbal, au scris marii oameni. Eric Hobsbawm a scris printre primii, în cartea „Naţiuni şi naţionalism din 1780 până în prezent” şi Jose Ortega y Gasset. Ambii au scris despre fenomenul fotbalului, care nu este neapărat conex cu această intensitate a rivalităţilor pe care le-am văzut la ultimele campionate mondiale şi europene.”
Europa Liberă: Pe mine mă interesează şi îl voi ruga pe domnul Vitalie Sprînceană să dezghiocăm firul măcar în două, dacă nu în patru, dacă nu cumva lumea este inconştientă, atunci când încurajează genul acesta de „distracţii”? Şi dacă nu cumva lumea nu-şi dă seama că descindem din microbiştii care se uitau la gladiatori, cu satisfacţie urmăreau gestul acesta: „Omoară-l”.
Vitalie Sprînceană: „Eu le-aş conecta istoriile acestea, dar le-aş lărgi şi mai mult, nişte nuanţări, dar, în acelaşi timp, şi nişte generalizări. Atunci când vorbim despre naţionalism şi despre fotbal, gândiţi-vă că ele apar aproximativ simultan, în aceeaşi epocă şi nu fotbalul ca tip de sport, dar sportul, în general, ca un tip de activitate care se încadrează în cadrul unui timp liber, care e reglementată de nişte reguli. Şi comparaţia cu luptele de gladiatori e puţin forţată. Luptele de gladiatori nu aveau reguli, în ring, în amfiteatru: oamenii contra animalelor, repunerea în scenă a unor bătălii istorice.”
Europa Liberă: Eu mă refer la cei din tribune.
Vitalie Sprînceană: „Pe de altă parte, şi aici vreau să mă întorc la momentul simultaneităţii, apariţiei sportului ca tip de activitate şi a naţionalismului. Sociologii, există o şcoală legată de numele lui Norbert Elias, care, probabil, e numele cel mai cunoscut în disciplina de studiu a sportului din perspectiva ştiinţelor sociale, el plasează apariţia şi dezvoltarea fotbalului la sfârşitul unui fenomen mare, căruia el îi zice proces de civilizare. Dar proces de civilizare nu în sensul de proces de modernizare, noi ne facem mai buni, ci un proces relativ tehnic, în care omenirea evacuează violenţa directă din relaţiile dintre oameni, o evacuează în cadre reglementate. Deci, fotbalul este platforma aceea neutră, adică neutră cumva instituţionalizată şi nu doar fotbalul, şi alte sporturi, în care competiţia dintre naţiuni, dintre comunităţi, identităţi de grup se desfăşoară în cadrul unor reguli.”
Europa Liberă: Deci, scoate vaporii din cazan?
Vitalie Sprînceană: „Într-un fel, da. Şi de aici ajungem la o perspectivă asupra fotbalului ca un vehicul care poate, aşa cum zicea şi Octavian Ţîcu mai devreme, purta diverse încărcături, identităţi de clasă, identităţi etnice, identităţi religioase. Este celebra rivalitate între Celtic şi Glasgow Rangers, în Glasgow, în Scoţia, unii sunt catolici, ceilalţi sunt protestanţi.”
Europa Liberă: Să ne ducem de la fotbal la olimpiade, clasamentul medaliilor, cine sunt cei mai tari? Americanii întotdeauna se ambiţionează să fie cei mai buni ş.a.m.d., ruşii cum aşa să se lase.
Vitalie Sprînceană: „Acum sunt chinezii.”
Europa Liberă: Şi atunci din principiile olimpice, pardon, nu rămâne nimic. Aceasta e întrebarea mea. În fotbal acum la campionat sau la olimpiada care va fi în august este încorporată această rivalitate de care aţi spus dumneavoastră, care ia nişte forme absolut sălbatice? Când te uiţi acum cum se băteau cu picioarele la Marseille sau în străzile orăşelelor din Franţa mi se pare departe de secolul 21. Sau, dimpotrivă?
Octavian Ţîcu: „Natura umană nu se schimbă, cu regret. Iar sportul şi fotbalul sunt o reflecţie a ceea ce este societatea în care noi trăim.”
Europa Liberă: De la toţi aud aceasta.
Octavian Ţîcu: „Pe de o parte, ea este o reflecţie, pe de altă parte însă, ea condiţionează. Dacă să ne întoarcem în timp, avem câteva stratificări ale evoluţiei. Fenomenul, într-adevăr, apare la sfârşitul secolului 19, începutul secolului 20 şi jocurile olimpice, şi apariţia fotbalului ca un fenomen, paradoxal, în imperiile multinaţionale. Pentru că, spre exemplu, noi am fost cei care am preluat din imperiul rus. Imperiul austro-ungar a fost unul dintre cele mai importante centre fotbalistice, la fel ca imperiul britanic. Fotbalul a fost şi rezultatul modernizării societăţilor. Oamenii, care au venit să descopere petrol la Ploieşti sau minele de cărbune din Doneţk, britanicii, olandezii, germanii au adus fotbalul şi au dat această perspectivă de civilizaţie, de modernizare. Pe de altă parte însă, să ne uităm la ce s-a întâmplat după Primul Război Mondial, această masificare şi violenţă a fenomenului sportiv este înrădăcinată în ceea Ortega y Gasset numea revolta maselor, atunci când, după Primul Război Mondial, a avut loc o năvălire a maselor într-o societate ierarhic structurată, unde existau valori, exista aristocraţie, lumea era foarte bine aşezată. Şi această invazie a maselor a produs masificarea şi a artelor, cultura s-a masificat, cinematografia, iar sportul, cu predilecţie, a fost instrumentalizat, în primul rând, de regimurile totalitare. Mussolini a fost primul care în 1934, organizând campionatul mondial din Italia la fotbal, a făcut acest eveniment central, punând în evidenţă prestigiul regimului. După care a făcut-o Hitler în două rânduri, în ’36 cu două jocuri olimpice, deci, organizând pentru prima oară. Pe de o parte, un eveniment de asemenea amploare pune în valoare, în primul rând, ţara organizatoare, capacităţile ei, resursele, mândria, prestigiul.”
Europa Liberă: Da, vezi Soci, de exemplu.
Octavian Ţîcu: „În al doilea rând, această rivalitate pentru jocurile olimpice a fost, desigur, în perioada interbelică. Dar să ne gândim la ce dimensiuni apocaliptice uneori a creat războiul rece din această rivalitate între două supraputeri, în care dopajul, în care motivaţia ideologică a jucat un rol foarte important. Şi să nu uităm un lucru şi mai important, este motivaţia sportivilor în sine de a atinge aceste culmi.”
Europa Liberă: Deci, sugeraţi dumneavoastră, la fel ca Vitalie, că mai bine să se bată la medalii şi în stadion, decât să se bată cu rachete adevărate?
Octavian Ţîcu: „Exact. Războaiele de altă dată s-ar transferat în arenele sportive. O medalie câştigată este o bătălie. Şi aceasta denotă, de fapt, prestigiul unei naţiuni. Hobsbawm scria foarte bine despre aceasta, instituţionalizarea unui cadru în care naţiunile au posibilitatea de a rivaliza şi individul de a se face parte a acestui grup. Și cei care îl susţin să impună această dimensiune.”
Europa Liberă: Dar pentru aceasta se plăteşte un tribut, fiind iată această bătălie din preajma stadioanelor. Vitalie, este cumva acesta un tribut inevitabil pe care lumea, managerii, sigur, îl acceptă conştient şi încearcă să îl minimalizeze?
Vitalie Sprînceană: „M-aş întoarce puţin în urmă şi aş descrie situaţia, dar nu aş vrea să minimizez. Pentru că a fost, la un moment dat, un zvon că un suporter britanic chiar a decedat după o bătălie.”
Europa Liberă: Da, e la limită.
Vitalie Sprînceană: „Pe de altă parte, atunci când vorbim că jocurile olimpice cu violenţa, inclusiv cu comercializarea pe care o au, dar şi cu nivelul de violenţă pe care îl presupun, ele ar fi o trădare a principiilor olimpice, nu ar trebui să uităm că principiile olimpice, aşa cum le construim noi şi le percepem, sunt o construcţie artificială la sfârşitul secolului 19, începutul secolului 20, Pierre de Frédy, Baron de Coubertin, a creat un fel de chip idealizat al jocurilor olimpice. Pentru că dacă mergeţi la cronicile anticilor, la mărturiile lor despre jocurile olimpice, veţi vedea că jocurile olimpice se sfârşeau cu decese, bătăliile se desfăşurau până adversarul era omorât.”
Europa Liberă: Se băteau pe bune.
Vitalie Sprînceană: „Da, se băteau pe bune. Era cu totul alt tip de competiţie. Acum întrebarea pe care mi-o adresaţi despre inevitabilitate, cumva mă depăşeşte, pentru că ea ţine de inevitabilitatea violenţei. Ce facem noi cu violenţa în societate? O instituţionalizăm, o ritualizăm? Și, cum ziceam, fotbalul e un formidabil, sportul, în genere, e un formidabil cărător, carrier, un formidabil purtător de diverse tipuri de entităţi şi afilieri de clasă, religie, etnice etc. şi care a creat în jurul lui şi o serie de subculturi, care nu sunt neapărat violenţe. Eu aş zice că aceşti fani constituie, mai degrabă, excepţia decât regula. Şi aici ar trebui să ne întrebăm şi noi de ce în tot fotbalul acesta vedem ca problemă doar violenţa aceasta, nu şi alte fenomene? Eu, bunăoară, aş atrage atenţia la dispariţia, generic e clasă muncitoare, dar a săracilor din tribune, că nu mai sunt. Deci, fotbalul e un fenomen global, comercial în care, dacă mergeţi la aceleaşi meciuri Real Madrid, Barcelona, tribunele sunt pline de turişti chinezi, thailandezi, norvegieni etc. care privesc, el se detaşează, devine un fenomen global.”
Europa Liberă: Proletarii stau la bar.
Vitalie Sprînceană: „Proletarii stau la bar sau stau acasă. Şi aici e formidabil transportatorul acesta, pentru că, de-a lungul vremii, a purtat naţionalism, identităţi de clasă, acum poartă identităţi globale, poartă identităţi locale. Eu aş zice că nu e inevitabil. În acelaşi timp, iarăşi, să apreciem realist. Octavian e ceva mai în vârstă decât mine şi ţine minte, poate, cum era fotbalul la sfârşitul anilor ’80, că tot vorbim despre campionat şi despre echipa Franţei, meciul acela celebru Franţa-Germania din ’86, dacă nu mă înşel, un meci celebru în care portarul Germaniei a intrat cu picioarele într-un jucător francez că acela a fost scos pe targă şi nu a primit niciun cartonaş galben. Noi acum presiunea aceasta pe care o punem asupra fotbalului, e un fotbal super sanitizat, violenţa este evacuată la periferie. Probabil, în afara modului acesta de a aborda: este loc pentru violenţă sau nu, ar trebui să ne gândim ce generează această violenţă. La câteva sute de kilometri de Marseille, în Paris într-un bar s-au bătut suporterii de la Dinamo cu suporterii de la Steaua, privind meciurile. Deci, e mai mult decât. Și aici cumva sunt împotriva utilizării exclusive a încadrării acestea în naţionalism. E mai mult decât naţionalism, e vorba de confruntări de identităţi colective, locale, de grup, etnice. Şi naţionalismul e vizibil, probabil, aici. Pe de altă parte, m-am uitat în videoul cu ciocnirea dintre fanii englezi şi ruşi, ei nu discutau despre Britania Mare, despre Rusia Mare, despre când s-au creştinat ruşii sau cine a fost primul pe Insulele Britanice. Dacă chiar e naţionalism, el e invocat, mai degrabă, ca un instrument de legitimare a unei violenţe care va urma, dar nu e cadrul în care se desfăşoară.”
Europa Liberă: Să vă spun secretul de ce naţionalismul şi fotbalul, şi manifestările extreme, aşa am formulat eu. Pentru că, ori de câte ori am ocazia, eu vreau să văd componentele „bune şi rele” ale naţionalismului. Lucrurile acestea putem să le urmărim în diferite domenii. La o competiţie inofensivă de vinuri, de exemplu, producătorul de vinuri cu mândrie spune: „Am scos 80 de medalii de la competiţia de la Bucureşti”; mai ales aceştia care se consideră români spun: „Suntem dintr-un spaţiu, dar i-am bătut pe români”. Dar poate am norocul că sunt total afon în privinţa fotbalului. Ce mă interesează? În ce măsură politicienii, mai cu seamă, sau conjuraţia politicului foloseşte aceste lucruri bine mersi? Fiţi de acord, ne-am luat de capul ruşilor, pentru că toată lumea s-a luat de capul lor, ei se uită cu un fel de mândrie că s-au dus şi au dat la „bot”. Până şi Serghei Lavrov, ministrul, justifică cumva, după ce face reverențele de rigoare, spune că nu e bine „să umblaţi cu petarde”, dar, probabil, aceasta este o continuare a strategiei, a tacticilor.
Vitalie Sprînceană: „Aceasta e şi esenţa fenomenului acesta, fotbalul ca transportator. Avem 22 de oameni pe teren, care aleargă după o minge. Dacă vine un extraterestru şi îi zici: „Uită-te la televizor”, el aceasta o să-ţi arate, 22 de oameni care aleargă așa. Şi în acelaşi timp, ai sute de milioane care îşi proiectează diverse fantasme şi identităţi, tipul acela care oriunde poate să stea în Rusia sau în Polonia, sau în Chişinău cu berea de trei litri şi: „Aha, noi i-am bătut pe ei”. Deşi el nu poate să-și mişte fundul să meargă să-şi spele cana sau paharul, dar: „Noi i-am bătut. Ai văzut?”. Fotbalul permite trăirea aceasta colectivă ca şi cum tu ai fi fost acolo şi e corpul acesta naţional trăit în direct. Aş întoarce discuţia şi spre anumite manifestări, să le zicem, pozitive. Octavian a pomenit despre basci, echipa de fotbal a Barcelonei a fost multă vreme o platformă de rezistenţă etnică, în cadrul statului centralizat spaniol, pentru catalani şi încă este, este păstrător pentru ei. Şi acolo e fascinant că se acumulează, se înglobează mai multe identităţi, acelea de clasă, că sunt anarhiştii din Barcelona cu tradiţii şi care au pornit sau care au fost o parte importantă în războiul civil, acolo se activează şi un fel de naţionalism catalan, republicani. Sunt mai multe falii de acestea de conflict, care se proiectează asupra unei echipe de fotbal şi fotbalul devine păstrătorul, el e ambiguu. Eu nu aş spune că e un vehicul neutru, dar cred că ar trebui aşa să-l vedem, ca un vehicul neutru care poate transporta orice. Vreţi să transporte pace?”
Europa Liberă: Sau polivalent. Domnule Ţîcu, sportul şi fotbalul, în special, este cel mai reprezentativ ca vehicul?
Octavian Ţîcu: „Aşa este. Este pentru că sunt două componente importante care ajută la lucrul acesta, fenomenul în sine este masiv. Închipuiţi-vă ce mesaj transmite un deget arătat de un jucător la o sută de mii de oameni care stau în tribune şi un miliard care urmăresc.”
Europa Liberă: Sau mâna divină a lui Maradona.
Octavian Ţîcu: „A propos, de Maradona, a generat o religie – maradonismul. În Argentina are propria lui biserică, oamenii se închină, este un zeu, iarăşi, este o chestie importantă. Dar, într-adevăr, eu m-aş deplasa spre chestii pozitive, pe care le face educaţia, antirasismul, discursul, faiplay-ul, toate aceste imagini care sunt proiectate în jurul stadioanelor în timpul meciurilor. Filosofia FIFA şi UEFA în sine permit foarte multe, au foarte multe instrumente de a proiecta mesaje pentru mase şi de a le aduce într-un cadru.”
Europa Liberă: O precizare, a propos, la cât am prins eu, că nu mă uit, am înţeles din comentarii că naţionalele totuşi renunţă la mercenari, încearcă să ţină puritatea, iau nişte stranieri, dar care au origini în ţara respectivă. E o modă curentă?
Octavian Ţîcu: „Este imposibil. Uitaţi-vă cum arată naţionala Germaniei, cum arată naţionala Angliei, cum arată pura naţiune franceză şi veţi vedea că este imposibil. Pentru că sportul, fotbalul este un apanaj pentru anumite categorii sociale care nu au cum să se afirme într-o societate stratificată, tradiţională, ca cea britanică, germană şi franceză. Şi atunci ei aleg sportul, este cel mai uşor, în box este la fel şi în alte domenii, în atletism. Este cel mai corect domeniu de activitate socio-umană, unde există reguli foarte clare. Și poţi să te afirmi într-un domeniu, nefiind pursânge arian, mama nu-ţi poate cumpăra medalia. Este doar o manifestare a talentului şi a muncii tale.”
Europa Liberă: În sensul acesta este democraţia însăşi?
Octavian Ţîcu: „Este o democraţie. Este unul dintre cele mai democratice domenii de activitate socio-umană. Dar, aplecându-ne nemijlocit asupra întrebării, eu aş spune că victoria Slovaciei asupra Rusiei contează mai mult decât o sută de mutre bătute de ruşi şi de slovaci, pentru că aici s-a consumat totul. Presiunea a fost foarte mare şi este asupra echipei Rusiei, naţionala, pentru că agitaţiile în jurul echipelor se reflectă asupra spiritului lor. Vă aduc aminte Europenele din 2012, unde ruşii s-au bătut cu polonezii. Și acolo, la fel, a fost măcel. Au venit coloane de ruşi să se răzbune şi naţionala, după aceasta, s-a „dezumflat”, pentru că presiunea a fost foarte mare, pe de o parte. Pe de altă parte, sunt presiunile legate de scoaterea echipelor din concurs. Iar în al treilea rând, există amenzi, amenzi foarte mari, care contează pentru federaţii.”
Europa Liberă: Dar există şi onorarii încasate de la televiziuni.
Octavian Ţîcu: „Există. Dar eu aş zice să nu ne lăsăm atraşi în această demonizare a Rusiei, pentru că s-au bătut toţi.”
Europa Liberă: De acord.
Octavian Ţîcu: „Şi germanii cu ucrainenii s-au bătut. Bătăi există între mai multe cluburi.”
Europa Liberă: Dar ruşii au nenorocul acum să cadă, fanii, microbiştii ultras şi chiar fotbaliştii, au nenorocul să cadă pe un fundal politic nu tocmai potrivit, după „Крым наш”.
Octavian Ţîcu: „Exact.”
Europa Liberă: După ce Vitalie a descris acest microbist care se uită la televizor, vreau să vă întreb pe dumneavoastră, că aţi fost în pielea sportivului, deşi v-aţi detaşat deodată de fotbalişti, totuşi fotbalistul din teren are nevoie de acest drog din tribune, are nevoie de această agitaţie în jurul stadionului şi chiar şi bătăi?
Octavian Ţîcu: „Cu siguranţă că este influenţat. Și este una dintre motivaţiile cele mai importante, dorinţa de a te reprezenta, de a fi o expresie a acestei trăiri interioare a unei naţiuni.”
Europa Liberă: Atunci când stadionul face valurile acestea pe tribune, cred că poate să te apuce damblaua, dacă nu eşti...
Octavian Ţîcu: „Acesta este un drog. Aşa este, pentru că eşti dependent.”
Vitalie Sprînceană: „Se zice că suporterul este al 12-lea jucător pentru o echipă.”
Octavian Ţîcu: „Suporterii contează foarte mult. Aceasta este, dacă vreţi, esenţa fotbalului ca fenomen, să existe această identificare, un tot întreg, acest 11. Gândiţi-vă la faptul că proporţiile ţărilor nu contează aici. Gândiţi-vă la o ţară ca Islanda, care a venit de nicăieri să joace cu o supraputere fotbalistică cum este Portugalia, un meci egal, absolut lipsit de complexe. Sau Uruguay, o ţară cu trei milioane de oameni, dublu campioni mondiali. Pentru că şi titlurile mondiale, acest club al elitelor este extrem de restrâns.”
Europa Liberă: Îl întreb pe Vitalie Sprînceană în ce măsură seamănă campionatul şi fotbalul, iertaţi-mi întrebarea, cu Eurovisionul? Ce asemănări are şi ce deosebiri?
Vitalie Sprînceană: „Ca eveniment mediatic desigur că e în multe sensuri similar. Adică e un eveniment colectiv, e o trăire colectivă, care creează la nivelul general imaginea unei comunităţi europene, care se adună. Eurovisionul, ca şi competiţie a cântecelor, are exact acelaşi conţinut ca fotbalul, ca fiind un fel de competiţie între echipe care joacă. Deci, e aceeaşi platformă de competiţii între comunităţi, între naţiuni. Şi am avut, iarăşi, exemplul Rusiei cumva nefericit, pentru că, din punctul acesta de vedere al sportului, există o proiecţie, probabil, prea mare pentru capacitatea pe care poate însăşi echipa să o genereze. Există un fenomen, cel al nivelării oarecum sau al omogenizării calităţii în fotbal, bunăoară. Fotbalul e o muncă, până la urmă, e o profesie, acum e profesionalizat atât de tare, încât piaţa fotbalului e piaţa muncii, de fapt. Și jucătorii circulă dintr-o echipă în alta, islandezii care joacă şi prin Anglia, şi prin Franţa. Are loc o omogenizare în sensul că se joacă în multe contexte şi jucătorii nu mai sunt acei care sunt crescuţi acasă şi educaţi şi au jucat toată viaţa în campionatul lor intern, şi după aceea ies pe arena internaţională. Nu, din contra. În plus că antrenorii mai privesc fotbal, casete video și studiază adversarul. Într-un fel, suntem o platformă sau un mod de competiţie în care cărţile sunt deschise. Şi aici, de fapt, echipa Rusiei are o soartă similară ca echipa Angliei. Anglia abia acum, la campionatul acesta, a prins o echipă cât de cât decentă. Este presiunea aceasta mediatică, discuţia aceasta, tot felul de surplusuri pe care fotbalul le poate transporta, dar nu sunt ale lui. Şi toate proiecţiile acestea: „Da, noi suntem cei mai buni, noi îi vom învinge” şi după aceea echipele se „dezumflă”, pentru că, ajunşi acolo, nu mai contează câte purtătoare de avioane ai. Contează cei 22 de oameni, contează condiţia lor fizică, combinaţiile şi contează sclipirile de geniu pe care poate să le mai aibă unul dintre cei 22, care poate fi oricare din teren, sau greşeli mici. În sensul acesta, e un caz trist cumva, dar nu e excepţia, e regula. Presa aceasta franceză, înainte de începerea campionatului, efectiv, a „executat” antrenorul şi echipa, pentru că „a lăsat pe cineva afară”, pentru că „nu a consolidat echipa aşa cum a trebuit”. În Anglia, de obicei, acesta e un întreg spectacol înainte, că Anglia îşi tot formează echipa aceasta şi imaginea unei echipe care va merge şi se va opri numai în finală, poate locul doi, e partea minimă, cel mai bine e să câştige campionatul. Şi se „dezumflă”, pentru că, atunci când ajungi în teren, deja toate presiunile acestea nu mai contează. Sau contează şi mulţi antrenori recurg la un truc foarte interesant: să retragă sau să taie orice comunicare cu mass-media.”
Europa Liberă: Răspunsul dumneavoastră la întrebarea mea, Eurovisionul şi campionatul?
Octavian Ţîcu: „Puţine paralele. Este de o cu totul altă structură, foarte subiectivă, în care nu câştigă cel mai bun, cu regret, de foarte multe ori.”
Europa Liberă: Pentru că se amestecă publicul. Dacă în fotbal, în campionat tot aşa s-ar vota...
Octavian Ţîcu: „Dacă ar face un fotbal după vot, cu siguranţă, ar câştiga chinezii campionatul mondial.”
Vitalie Sprînceană: „Cei care sunt prieteni cu chinezii.”
Europa Liberă: Ceea ce sigur că îmi place mie la Eurovision este că învingătorul trage banii după el în ţara de origine.
Octavian Ţîcu: „Aşa este.”
Europa Liberă: Am avantajul să mă uit impasibil la toată ciorovăiala aceasta, la agitaţia aceasta. Şi, uitându-mă aşa, îmi place cum în timpul campionatului, lumea care pricepe, care e pasionată, ca pilitura de fier pe foaia de hârtie, se adună împreună la televizoare, la bere, la discuţii. Şi noi am făcut acelaşi lucru, impuşi de evenimentele din jurul campionatului. Dar, repet, scopul meu dintotdeauna este, şi al dumneavoastră, sunt convins, noi la Europa Liberă aceasta facem, încercăm să le povestim oamenilor ori că sunt în tribune, ori în afara tribunelor, ori în teren, ori sunt antrenori, ori îşi trimit copiii la o şcoală de fotbal, ei să încerce să înţeleagă unde se află în acest vehicul, în ce poziţie şi să conştientizeze şi, mai ales, să ia decizii motivate, dintr-o poziţie foarte bine informată, astfel încât, până la urmă, să nu se lase manipulaţi, să fie liberi.”
Octavian Ţîcu: „Noi am vorbit despre toţi, dar nu am vorbit despre noi, să vedem ce formidabilă este rivalitatea între Transnistria şi Basarabia, în termeni fotbalistici.”
Europa Liberă: Intraţi dumneavoastră într-o zonă care e cutia Pandorei.
Vitalie Sprînceană: „Şi găgăuzii au echipă.”
Europa Liberă: Acum trebuie să intrăm şi în Milsami Orhei, şi Bălţi ş.a.m.d.
Vitalie Sprînceană: „Zaria.”
Europa Liberă: Deci, aceasta chiar e o temă pentru altă emisiune. Și promit că neapărat vom vorbi, a propos, de echipele de fotbal de pe teritoriul acesta foarte mic al Republicii Moldova. Pe curând.
