M-a sunat deunăzi o doamnă, doamna Vera din Chişinău, care, cu o voce plină de amărăciune, m-a rugat s-o ajut în lupta ei acerbă cu plopii supărători. Datele problemei sînt acestea: doamna Vera locuieşte într-un bloc minuscul, cu două etaje, într-un apartament în care razele soarelui nu pătrund din cauza unor plopi gigantici care, pe deasupra, îi mai şi umplă balconul cu puf, potenţîndu-i alergia cronică. Doamna Vera luptă ani de zile cu acei plopi din faţa blocului, a mers la Pretură, şi-a vărsat amarul în faţa unor ziarişti, a cerut sprijinul vecinilor, dar nimic nu se schimbă. Lupta cu plopii făcători de puf pare eternă.
I-am spus doamnei Vera că nu sînt nici eu atotputernic şi că e puţin probabil edilii să mă asculte. Dar voi vorbi despre drama ei. Asta fac chiar acum. Mai departe, totul e în voia sorţii. Poate va mişca cineva un deget, poate nu. Eu unul n-o să caut o drujbă pentru a tăia plopii aceia. Şi asta din mai multe motive lesne de înţeles.
Altminteri, să constatăm încă o dată că puful de plop a devenit aici de multă vreme o adevărată calamitate. Şi nimeni nu i se poate opune. El e atotbiruitor. Nu ştiu cum se face că în alte oraşe, pe alte meridiane, această problemă nu există. La noi ea pare veşnică.
Din cînd în cînd se aud nişte voci înţelepte care ne explică, pe un ton superior, că plopul e un copac indispensabil întru-un oraş poluat, că el absoarbe multe noxe. Păi, dacă e aşa, faceţi oraşul mai curat, mai uitaţi de maşini şi urcaţi pe biciclete. Şi atunci nu vor mai fi plopii indispensabili şi imposibil de înlocuit cu alţi copaci…
