Puține au fost contribuțiile cu adevărat esențiale la interpretarea direcțiilor majore ale transformărilor contemporane și în special ale fenomenului totalitar de extremă stânga. În acest sens, cred că nu exagerez spunând că volumul Noua dezordine mondială datorat profesorului Kenneth Jowitt (în prezent senior fellow la Hoover Institution) este o asemenea lucrare deschizătoare de drumuri. În mod normal, pentru publicul românesc, numele lui Jowitt nu ar mai avea nevoie de prezentări speciale, întrucât avem de-a face cu unul dintre cei mai rafinați cunoscători și analiști ai fenomenului comunist (și nu numai) românesc în convulsionatul secolul douăzeci. Din păcate, au trebuit să treacă douăzeci de ani ca această carte fundamentală pentru înțelegerea leninismului și a moștenirii sale să fie tradusă în limba română, in colecția „Constelații”, 2010, la Curtea Veche Publishing.
Pentru început voi schița o sumară bibliografie a contribuțiilor lui Ken Jowitt. La începutul anilor ’70, după un stagiu de cercetare și documentare în România, Jowitt publică un volum spectaculos din perspectiva darului conceptualizării și al capacității de a surprinde nuanțele cele mai ezoterice ale discursului comunist: Revolutionary Breakthroughs and National Development: The Case of Romania, 1944–1965 (University of California Press, 1971). Meritul cărții era că așeza discuția despre schimbările din România în registrul teoriei dezvoltării, dependenței și modernizării, văzând în tendințele autonomiste ale comuniștilor români un element de căutare și chiar de consolidare a unei atât de problematice legitimități. În același timp, Jowitt a desfășurat o febrilă activitate teoretică publicând în principalele reviste academice studii pe tema mobilizării și participării, a culturii politice a leninismului interpretat drept „impersonalism carismatic“, a neo-tradiționalismului brejnevist, a societății parazitare și corupției ordinii comuniste în anii ’70 și ’80.
Subtitlul Noii dezordini mondiale indică în mod clar intenția demersului analitic al lui Kenneth Jowitt: extincția leninismului. Pentru el, marile seisme simbolizate de anul revoluționar 1989 fac parte dintr-o mutație genetică, dintr-un proces echivalent cu ceea ce în paleogeneză s-ar numi extincția în masă a unei specii (de pildă, aceea a dinozaurilor). Dar acest fenomen care privește sfărâmarea unei întregi civilizații, cu ordinea sa valorică și instituțională, cu cutumele și ritmurile sale, cu noțiunea ei specifică despre timpul social, nu se derulează fără a lăsa în urmă vestigii dintre cele mai diverse. Meritul cărții lui Jowitt este că respinge tentația atât de facilă a unui triumfalism occidentalist. Spre deosebire de Francis Fukuyama, de exemplu, sau întreaga cohortă de tranzitologi, Jowitt de la început nu a fost convins că umanitatea a ajuns, de o manieră marxistă sau hegeliană, la acel prag al reconcilierii cu sine în figura democrației liberale. El a diagnosticat exemplar faptul că o lume fără leninism nu era neapărat și una a păcii eterne.
Interpretarea propusă de Jowitt pentru prăbușirea comunismului este deopotrivă originală și incitantă. Pentru el, regimurile leniniste erau definite de primatul principiului luptei de clasă, deci de o organizare belicoasă și dictatorială, de pretenția omniscienței din partea grupului hegemonic și de monopolul puterii exercitat de partidul comunist ca unic depozitar al autorității publice. Sfera vieții private era astfel asfixiată de un imperialism ideologic exercitat inflexibil de o elită autodesemnată drept purtătoare de cuvânt a necesității istorice. Această arhitectură a fost zguduită din temelii de acțiunile liderilor reformiști, de la Hrușciov la Gorbaciov. Pe acesta din urmă, Jowitt îl consideră, într-un remarcabil eseu, drept un continuator al menșevismului, în sensul că a îndrăznit să pună sub semnul întrebării dogmele considerate infailibile în organizația de tip leninist. În accepția lui Jowitt, cauzele ultime și fundamentale ale dezagregării ordinii leniniste au fost: dezavuarea de către Hrușciov a războiului de clasă și proclamarea doctrinei non-leniniste a „statului întregului popor“; neo-tradiționalizarea sub Brejnev a culturii politice sovietice prin dispariția elementului mesianic din ideologie și instaurarea unei venalități fără precedent în rândurile unei tot mai corupte clase politice; epopeea Solidarității în Polonia și apariția unei clase național-revoluționare, precum și relativizarea de către Gorbaciov a partidului absolutist lăsat moștenire de către Lenin. Pe lângă aceste patru cauze „totale“, Jowitt numește și un număr de cauze „parțiale“, între care, încheierea conflictului cu China și reorientarea elitei sovietice spre insolubilele probleme interne; efectul descurajant al Inițiativei de Apărare Strategică a președintelui Reagan și, mai ales, conștientizarea impasului economic și, în special, tehnologic al Uniunii Sovietice și aliaților ei.
