Linkuri accesibilitate

Două aniversări


Evrei deportați în Transnistria (Fotografie de la Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA)

Rolf Hochhuth a împlinit vîrsta de 85 de ani, Edgard Hilsenrath 90 de ani

Presa germană a dedicat săptămîna trecută mai multe articole omagiale scriitorilor Rolf Hochhuth şi Edgar Hilsenrath care trăiesc la Berlin şi care au împlinit vîrsta de 85, respectiv 90 de ani.

Numele celor doi este legat de scrieri în care au tematizat ororile secolului XX. Hochhuth mai ales în piese de teatru, Hilsenrath în cîteva romane.

Fugind în 1938 din Germania, Edgar Hilsenrath a ajuns în România, la rude din oraşul Siret. Trei ani mai tîrziu a fost deportat în Transnistria, fiind internat într-un lagăr asemenea evreilor supuşi prigoanei rasiale declanşate de regimului lui Ion Antonescu. Ororile din Transnistria le-a tematizat în celebrul său roman, „Noaptea”, apărut în 1954 în limba engleză, şi apoi, abia în 1964, în limba germană.

Într-o discuţie cu Hilsenrath, acesta ne-a mărturisit, în 1993, că s-ar bucura dacă romanul s-ar traduce în limba română. În acelaşi an, am abordat subiectul traducerii la Tîrgul Internaţional de Carte din Frankfurt. Thomas Kleininger, care atunci lucra la Editura Humanitas, ne-a declarat că cititorii din România sînt interesaţi, în primul rînd, de cărţi legate de trecutul recent, comunist:

„S-ar putea discuta acum, pe larg, dacă în centrul atenţiei publice se află crimele fascismului sau crimele comunismului. Se poate spune că interesul publicului se concentrează pe reconsiderarea comunismului.”

De la înregistrarea acestui interviu au trecut 23 de ani. De atunci pînă astăzi, încă nu s-a găsit nici un editor român care să publice romanul lui Hilsenrath, „Noaptea”. Un roman care, într-adevăr, nu ţine cont de tabu-uri şi care din cauza aceasta niciodată nu a fost agreat de toată lumea. Nici de victime, nici de făptaşi, nici de critica literară şi nici de cititori. Orice s-ar spune, Hilsenrath a scris cel mai important roman semi-documentar despre persecuţia evreilor, bestialităţile şi cotidianul din lagărele şi ghetto-urile din Transnistria.

Autorul descrie într-o formă stilistică laconică radicală, tributară unui naturalism strident, întîmplările incredibile şi soarta tragică a evreilor internaţi. Fără menajemente, Hilsenrath se opreşte asupra unor detalii care ilustrează lupta pentru supravieţuire crîncenă, aproape canibalică, a deţinuţilor dezumanizaţi din pricina condiţiilor speciale create în scopul exterminării deţinuţilor prin inaniţie şi frig. Locul acţiunii, Prokov, este un nume fictiv, devenind o metaforă pentru topografia lagărelor morţii din Transnistria. Fictive sînt şi personajele principale, ca de pildă, Ranek, un tînăr pe care lupta încrîncenată pentru supravieţuire îl transformă într-un individ lipsit de orice scrupule. Pînă şi fratelui său mort, Ranek îi smulge un dinte de aur din gură, pentru a-şi putea procura un cartof degerat. Prin figura acestui personaj tragic, devenit un criminal disperat, Hilsenrath ilustrează cinismul, oroarea şi dezumanizarea unei fiinţe care, în final, va muri în anonimatul infernului transnistrian.

Din numeroasele romane pe care Hilsenrath le-a scris de-a lungul anilor, amintim aici doar „Basmul despre ultimul gînd” (1989). În această carte, autorul tematizează genocidul armenilor, organizat de către turci în preajma primului război mondial. Romanul a fost distins cu numeroase premii, inclusiv cu Premiul Naţional pentru Literatură din Armenia.

Traumele trecutului s-au aflat şi în centrul scrierilor literare ale lui Rolf Hochhuth. În piesa „Vicarul”, din 1963, scriitorul care a împlinit 85 de ani, Hochhuth analizează reţinerea Papei Pius al XII-lea din perioada nazismului faţă de politica genocidară a Berlinului. Piesa a fost ecranizată în 2002 de către regizorul Constantin Costa-Gavras. Filmările s-au făcut la Bucureşti. În piesa „Doctorul Faust al lui Hitler” (2000), în centrul căreia se află constructorul de rachete, originar din România, Hermann Oberth, Hochhuth tematizează problema responsabilităţii morale a omului de ştiinţă care se pune în slujba unei dictaturi. Oberth, nici după război nu s-a distanţat de regimul pe care l-a slujit, afirmînd, cu aplomb, în 1958: „Dorinţa mea arzătoare, de la sfîrşitul Primului Război Mondial încoace a fost ca să împiedic, cu rachetele mele, ca Germania să-l piardă pe cel de-al Doilea.”

XS
SM
MD
LG