Există un truism care nu va fi niciodată îndeajuns repetat: sistemul comunist, în oricare din încarnările sale, s-a întemeiat pe supremația ideologiei. A fost tiranie a certitudinii, spre a parafraza o formulă a lui Daniel Chirot. În absența a ceea ce Soljenițîn a numit ingredientul ideologic, deci factorul justificator menit să anihilize simțul moral, crimele împotriva umanității comise de comuniști, ca și de naziști, nu ar fi fost de conceput. Parte a unei modernități deraiate, acest set de himere ideologice bazate pe cultul comunității celor „aleși”, al partidului revoluționar, a oferit drogul de care aveau nevoie cei care făcuseră apocalipticul pariu pe violența absolută împotriva unei ordini stabilite considerată meschină și mutilantă. Este suprinzător să observăm astăzi încercări de exonerare a ideologiei comuniste în numele unui presupus proiect altruist. Comunismul ca ambiție de reconstrucție a societății, dar și a naturii umane, a capotat. A crede că acest eșec s-a datorat unor erori umane este astăzi o probă de crasă ignoranță. Încă în 1956, chiar și liderul comunist italian Palmiro Togliatti ironiza acest gen de falsă naivitate.
Mă grăbesc să o spun: nu se pune problema condamnării gândirii de stânga în genere. Există un teritoriu al imaginației anti-autoritare, de la anarhiști și până la Castoriadis, Lefort și Norberto Bobbio. Sunt multe lucruri în opera lui Marx care continuă să fie de interes filosofic ori sociologic. Nu este însă mai puțin adevărat că nimeni nu poate vorbi despre leninism fără a recunoaște înrudirile intime dintre demersul bolșevic și un anumit filon despotic, depistat încă de Proudhon, Bakunin și Lassale, din doctrina marxistă. Mai târziu, în „Critica Revoluției Ruse” (1918), Rosa Luxemburg denunța abuzurile politice ale lui Lenin și Troțki, anticipând ceea ce avea să urmeze: emascularea spiritului critic, anihilarea revoltei de la Kronstadt, prigoana împotriva adversarilor reali ori închipuiți. Cum scria Koestler, pentru Lenin nu era destul să-și strivească adversarii. Trebuia să-i facă demni de dispreț. Într-un articol al său, Caius Dobrescu insista pe drept cuvânt asupra responsabilității ideologiei pentru experimentul comunist. A nu lua în considerație doctrina, a încerca să construim imaginea benignă a unui „leninism cu chip uman”, înseamnă să nu înțelegem cum și cu ce finalități a funcționat sistemul. Arestările, deportările și asasinatele în masă și-au avut cauza în proiectul ideologic, în utopia societății fără clase, în cultul partidului ca întruchipare a Rațiunii în Istorie și în sacralizarea violenței revoluționare. În anii '30, poetul comunist Louis Aragon scria ode pentru NKVD și exulta imaginându-și „ochii albaștri ai Revoluției scânteind cu o cruzime necesară”.
Născut din sinteza unui marxism interpretat ca paradigmă mântuitoare cu tradiția mesianismului revoluționar rus, bolșevismul a creat un stat bazat pe „concepția despre lume și viață” atribuită proletariatului. În atari condiții, orice rival politic devine „dușman al poporului”, categorie inventată de iacobini și preluată de către bolșevici. „Comisarii poporului” vegheau pentru ca nimeni să nu se simtă în siguranță în acel univers în care doar ei puteau să-și permită realizarea absurdelor lor visuri de inginerie socială. Moralitatea era abolită: salvarea Revoluției era legea supremă. Troțki, ca și Lenin, îi stigmatiza, în timpul Războiului Civil, pe toți cei care îndrăzneau să ceară un stat de drept. Moralitatea kantiană era privită de Troțki drept expresia unui sentimentalism ipocrit. Mai târziu, în polemica cu John Dewey, același Troțki, între timp expulzat din URSS și urmărit de poliția secretă stalinistă, continua să exalte „scopul nobil al comunismului”, scriind despre „morala lor și a noastră”.
Merită amintit ceea ce afirma Walter Veltroni, primarul Romei între 2001 și 2008 și cunoscută figură a stângii post-comuniste italiene: secolul douazeci a fost „secolul sângelui, secolul în care oamenii au putut să-și imagineze și să realizeze genocidul evreilor, secolul Auschwitz-ului, al victimelor persecuției naziste, precum și secolul tragediei comunismului, al lui Jan Palach, al Gulagului, al ororilor stalinismului”. Obsesia comunistă a fost Omul Nou. Tot ceea ce lega umanitatea de trecut, în special de tradiția drepturilor omului și a proprietății private, trebuia distrus. Burghezii, intelectualii, „chiaburii”, erau vermina. Tocmai din acest motiv, putem defini sistemul comunist drept unul care urmărește exterminismul social. Grigori Zinoviev, cel mai apropiat colaborator al lui Lenin, primul conducător al Cominternului și șeful organizației bolșevice din Petrograd, a spus-o înspăimântător de limpede: „Pentru a-i învinge pe inamicii noștri, ne trebuie propriul nostru militarism socialist. Trebuie să avem de partea noastră 90 de milioane din cei 100 de milioane de oameni care formează populația Rusiei Sovietice. Cât despre ceilalți 10 milioane, nu avem nimic să le spunem. Trebuie anihilati”. Mai este nevoie de vreun comentariu?
