Cine se miră de ceea ce s-a întâmplat în timpul pelerinajului de la Mecca, de dezastrul cu oamenii care s-au călcat în picioare, murind chiftiți cu sutele, nu înțelege nimic despre psihologia gloatei.
Sigur, sociologii și psihologii, mai ales cei care au lucrat cu poliția, sau care s-au specializat în controlul gloatei, în „crowd control”, știu că oamenii simt în general instinctiv unde se află, care le este poziționarea când se găsesc într-o gloată în loc închis. Atunci când ieșirea se face organizat și fluid, chiar în caz de pericol, cel mai adesea dezastrul poate fi evitat.
Ajunge însă o mică tulburare pornită dintr-o parte pentru a trimite valuri demente, amplificate de frică, panică animalică, mai ales dacă se combină, într-un caz cum a fost cel de la Mecca, cu neînțelegerea între oameni de limbi și etnii diferite.
Regulile sociale dispar atunci, cum a exprimat-o foarte bine Elias Canetti in Masele și Puterea. Scria Canetti :
„Dezgustul de a fi atins e prezent în permanență, în autobuze, în metrou. Chiar și când stăm foarte aproape de cineva, evităm să-l privim în ochi.
In mulțime, însă, dispare oroarea de-a fi atins. Trupurile se strâng și se presează până la pierderea identității. Nu mai există distincții între oameni, nici măcar între sexe. Dizolvarea într-o gloată, într-un singur trup, e cu atât mai mare cu cât mulțimea e mai densă.”
Pericolul gloatei s-a văzut și în tragedia de pe Stadionul Heysel din Bruxelles, în timpul meciului din finala Cupei Campionilor Europeni 1985 dintre echipa italiană Juventus și cea engleză, Liverpool, când într-o panică colectivă 39 de fani italieni au murit striviți, iar 600 au fost răniți.
La fel se explică și linșajurile și faptul că o gloată e rareori controlabilă altfel decât prin violență. O știu din propria mea copilărie. Toată copilăria am fost fascinat de violența urcatului în autobuz, în „rată” (autobuzul) care trebuia să ducă navetiștii de la Buzău la Cochirleanca (satul din Bărăgan în care m-am născut).
Navetiștii de la fabrica de sticlă din Buzău (țărani dezrădăcinați) aveau un singur autobuz cu care se puteau întoarce seara în sat… autobuz în care urca însă și lumea „normală”. Deși exista un simulacru de coadă, în funcție de ordinea venirii (unii se proțăpeau la coadă cu o oră-două înainte), atunci când apărea autobuzul rândul se rupea și oamenii se călcau pe ochi și pe sacoșe, ca să urce câte cinci în același timp printr-o ușă încă nedeschisă.
Odată am izbit un cap la întâmplare, din panică, și-am pocnit figura deformată a unei cucoane… Am văzut oameni pe jos, peste care se tropăia. Am văzut disperați care pierduseră găinile…
Așa că nu e nimic de mirare în dezastrul de la Mecca. În „crowd control” se foloseste doar forța, iar trierea se face după aceea.
