Linkuri accesibilitate

Herman KOCH. Cina


Redactat în formă de cină propriu-zisă – de la Aperitiv, Antreu la Desert şi Digestiv, fără a uita de Bacşiş –, romanul te poartă prin toate cercurile iadului.

Bine zis: „…eu cred că trebuie citite numai cărţile care ne trec prin ciur şi prin dârmon” (F. Kafka); cum e să scrii o asemenea carte?! – iată-ntrebarea. Neerlandezul Herman Koch a făcut-o în 2009, romanul Cina, Polirom, 2015, izbindu-te în moalele capului – şi încă în mai multe ediţii & limbi (peste 20!) – ca pentru a sparge „marea îngheţată dinăuntrul nostru”.

„Îmi imaginez că după ce-ai citit Cina nu te ridici de la masă fericit şi relaxat”, observă The Economist; altminteri, însuşi naratorul pare să ne avertizeze, atunci când se confesează franc din primele pagini: „N-aveam nici un chef să merg să mănânc la restaurant. (…) O întâlnire stabilită să aibă loc în viitorul apropiat e poarta spre iad, iar seara propriu-zisă e iadul însuşi”. Ce urmează s-ar putea numi, convenţional, o lungă coborâre în infern, fiecare din cei patru protagonişti – doi fraţi cu soţiile lor – în ritm propriu, antrenându-i însă şi pe ceilalţi, căci în cauză e însuşi destinul familiei. În ciuda unor diferenţe vădite – cel mai mare dintre fraţi, Serge, este un cunoscut om politic şi probabil prim-ministru peste doar 7 luni, pe când Paul, mezinul, e şomer de mai bine de 9 ani; pe cât de nefericită pare să fie Babette, soţia lui Serge, în căsnicie, pe atât de împlinită este Claire, soţia lui Paul –, o dramă cumplită i-a adus în jurul aceleiaşi mese, şi dacă întârzie totuşi s-o abordeze făţiş e numai din cauza acelor „concesii fără şir pe care le facem cu toţii pentru viaţa noastră liniştită” (Publishers Weekly). Când în fine îi dau glas: „Acum ştim tot ce s-a întâmplat. Toţi patru ştim faptele” – şi anume că Rick, fiul lui Serge, şi Michael, fiul lui Paul, tocmai au linşat o boschetară dormind într-o cabină de bancomat, aruncând în ea o canistră goală căreia i-au dat foc, iar acum sunt şantajaţi de Beau, fiul adoptiv al cuplului Serge & Babette –, toate convenţiile sunt date uitării, mai puţin glasul sângelui (al lui Claire): „Nu mă înţelege greşit: nu încerc decât să mă pun în pielea altcuiva. Nu în cea a boschetarei, ci în a lui Michael şi Rick. A fiilor noştri. Nu sunt beţi, nu sunt sub influenţa drogurilor. Vor să scoată bani de la bancomat. Dar dau de cineva care zace acolo, împrăştiind un miros pestilenţial”. Şi atunci se pune la cale o altă tragedie, la fel de odioasă – de data asta, cu complicitatea a doi părinţi…

Redactat în formă de cină propriu-zisă – de la Aperitiv, Antreu la Desert şi Digestiv, fără a uita de Bacşiş –, romanul te poartă prin toate cercurile iadului, confirmând o dată în plus (dacă mai era nevoie?!) că Infernul sunt ceilalţi exact în măsura în care Eu este altul.

7 septembrie ’15

Pe aceeași temă

Ascultă podcasturile Europei Libere

Previous Next

XS
SM
MD
LG