Linkuri accesibilitate

„Cărțile vor salva lumea, dacă lumea va salva cărțile”


Jurnalul săptămânal cu Ioana Isac.

Născută pe data de 13 iulie 1993 în orașul Ungheni. Absolventa / Licențiată în Jurnalism și Științe ale Comunicării , specialitatatea Comunicare la USM. A lucrat la Radio Moldova Tineret, coordonator pe comunicare la Consiliul Național al Tineretului din Moldova și mai mult timp voluntară / membru la Centrul Tînărului Jurnalist din Moldova.

Luni

Dragă jurnal,

niciodată nu am înțeles de ce oamenilor le este frică de singurătate și mă gândesc acum la asta pentru că ideea de a scrie un jurnal mi-a adus aminte de „Jurnalul unei fete greu de mulţumit (1932-1947)”( Jeni Acterian ) și cât de mult aș fi vrut să mă mulțumesc cu ceea ce dețin și am.

„În chiar natura omului e o incapacitate de a se exterioriza. Tot ce iese din noi se falsifică ori se degradează.“ - am ales acest citat din carte tocmai pentru a încerca în aceste pagini să nu falsific și nici să nu degradez.

Azi m-am născut sau m-au născut părinții, le datorez ceea ce sunt și în acest an am depășit euforia de a mă bucura și de a considera un motiv de sărbătoare (am omorât mai demult copilul din mine), în schimb, fiind la Tabara de Vară Noua Generație Media organizată de Centrul Tânărului Jurnalist din Moldova, echipa la ora 12.00 m-a felicitat cu o lumînare înfiptă în rodie și m-au asociat cu ea (cred că datorită umbrei, care o crea în cameră) .

Pe fundal Majestic Casual Hip Hop și nu mă aștept la nimic, nu regret nimic, fie ce-o fi.

Astăzi am avut o discuție despre dacă se merită sau nu să rămâi în Republica Moldova, nimic nou sub soare, dar cel puțin am înțeles că am îmbătrânit și nu știu dacă aș fi în stare să las totul și să mă avînt în ceva absolut nou.

Ca să se încheie ziua așa cum mi-aș fi dorit, a început să plouă, umezeala a pătruns sub creier și el plutea ca pe apă, o răceală ca între oamenii care s-au iubit și nu s-au văzut 10 ani. Iubesc ploaia tocmai pentru că te predispune la melancolie ori starea mea firească e asta, mai ales când îmi imaginez că din sunetul ei poți alcătui muzica și amintirile tale.

N-am dormit. O să dorm când va fi soare.

Marți

Marți e a doua zi din săptămână, un fel de a doua șansă, al doilea motiv și o a doua iubire, care inspiră mai multă încredere și maturitate.

Azi e a doua oară când asist la un training moderat de Val Butnaru și datorită lui încă mai cred în jurnalismul din Republica Moldova, și că oamenii care au lecturi în spate pot dobândi nu mai puțin decât tupeiștii ce nu văd valoare în cultura generală ori în cultivarea proprie prin artă.

A doua zi după ziua mea vine 14 iulie, care are o semnificație deosebită pentru francezi, după ce în 1789 populația Parisului a luat cu asalt vechea fortareață a Bastiliei, devenită închisoare regală și considerată un simbol al absolutismului. Probabil din cauză că am apărut pe lume aproape de ziua națională a Franței iubesc atât de mult cultura franceză și am descoperit Parisul cu foarte mari așteptări, care s-au adeverit.

Cu fiecare an îmi este frică tot mai tare să nu pierd verva, motivația de a face ceva, am impresia că bătrânețea strangulează orice urmă de revoltă sau de vis infantil de a fi fericit.

Greutatea mă apasă, bătrâneațea e așa de aproape că nici nu reușesc să fiu sufient de tânără ca să îmbătrânesc demn.

Am obosit de acest carpe diem înterpretat greșit, de alergatul în van și cât mai multă fugă de profunditate (pentru că așa e mai simplu) de faptul că trebuie să ai diplomă în spate ca să fii numit om serios și că nu poți fugi de sistem, dar câți înaintea mea au mai scris așa și despre asta.

Ne schimbăm pe noi, nimic mai mult nu putem schimba.

Miercuri

Oamenii de lângă noi sunt cei care ne formează în mare parte viziunea despre ce ne înconjoară, de aceea trebuie tu să alegi și pe tine să te aleagă.

Dimineața a început de la ora trei, când într-o cameră cu șapte paturi erau zece oameni care discutau despre religie, sex și politică - toate în Republica Moldova și care toate, din punct de vedere etic, trebuie evitate într-o discuție.

În acel moment am înțeles repetat că microsocietățile pot forma opinia publică, pot schimba, dar întrebarea e dacă țara are nevoie de asta. Partea tristă e că intelectualitatea din Moldova este anihilată, ori fiecare stat își prostește poporul ca să-l poate conduce, iar poporul își subestimează propria sa importanță.

N-am visat nimic, mi-am epuizat creierul în dezbateri, iar în somn nu mai era loc pentru a fugi de ceea ce sunt și suntem.

E uscat ca după ce-ai văzut o aureolă în alb- negru, ca după o revoluție care a lăsat praf și fum, ca după șapte zile de secetă: așa am devenit de uscați. Sîntem pești care-și privesc lacul din plasă, și nu de la adâncul lui. Ne conformăm și ne adaptăm fără a pune la indoială ce înghițim informațional, nu pășim mai departe decât ne permitem.

Tot mai mult observ că tinerii tind să devină lideri și înțeleg de ce oamenii îi urmează, cineva va spune că el are forța de convingere, că știe să manipuleze / să persuadeze, dar eu cred că e mult mai ușor să urmezi pe cineva, pentru că în caz de eșec se va găsi vinovatul, pentru că nu există o asumare colectivă și nici egalitate sau fraternitate.

Cărțile vor salva lumea, dacă lumea va salva cărțile.

Joi

Energiile s-au amestecat, multe cuvinte au fost aruncate, și după aceea s-au strâns… Cel mai complicat e să înțelegi de ce anume ai nevoie și să știi să primești asta când oamenii îțioferă… Nu în zadar se spune că cel mai mare drog al omului e omul, poți renunța de mai multe ori la oamenii de alături, pentru ca la sfîrșit tot lângă ei să găsești.

Atât de mult apreciez azi liniștea și muzica, vreau să vorbesc doar cu natura și să ascult vântul, oamenii fac gălăgie ca să-și umple incomoditățile, ba chiar sînt de acord să fugă unii de alții, doar ca să nu tacă în ei.

Mă tem de distanțe, de cele spirrtuale, pentru că în foarte multe legături/conexiuni pe care ni le creăm, nu există acea deschidere a cutiei interioare și ce păcat să ne ascundem sufletul, ori sufletul mi-ar spune că la cât s-a scuipat în el mai bine ar rămâne gol.

Astăzi suntem la penultima zi de proiect și parcă putem respira mai ușor, pentru că văd cum participanții devin nițel mai interesați despre ce se informează și vreau să cred că peste doi-trei ani își vor da seama de facto cât de util și important a fost ce au auzit ei în această săptămână.

Vineri

Mi-e dor de poezie, dar nu am scris demult, sau ce am scris nu seamănă nici pe departe cu poezia mea. Aș vrea să cred că oamenii nu văd mai mult decât reprezint, fiindcă cu atâta certitudine prietenii / cunoscuții vorbesc de poezia mea, chiar și în glumă, că mi-e frică ca poezia mea să nu moară înaintea mea.

Fac cunoștință azi cu nimicnicia și intru în deșert, îmi pierd instinctele de supraviețuire și autoconservare (mama era să zică că eu niciodată nu le-am avut), că tot am deschis o paranteză despre mama, mi-e dor de ea ca de poezie sau de poezie ca de ea - e un fel de ancoră de care am nevoie la mal… Uneori chiar vreau să-i învinovățesc pe părinții mei pentru exemplul care mi l-au oferit și pentru că sunt rezultatul lor, iar așteptările lor și așteptările mele de la mine sunt mari, chiar adesea cred că mă depășesc …

Închid eu gândurile acestea, azi e închiderea proiectului, participanții vor primi diplome și seară o să merg cu prietenii mei la un festival în afara orașului, dar cel mai mult mă bucură faptul că acolo vor fi prietenii mei de la Ungheni, oamenii cu care am crescut din clasa a 8-a, prezența lor mă transferă în copilărie, iar eu după această săptămână chiar am nevoie să mă uit.

Vineri e un fel de început și sfârșit, cafeaua e mai amară decât a fost luni… rămân cu acest gust și zâmbesc oamenilor, care nu înțeleg ce fac atât la calcultator.

Dragă jurnal, mulțumesc că ai fost cu mine și cred că am să mă întorc la tine…

XS
SM
MD
LG