Iată fețele a mii de oameni care au murit la Srebrenica

Când am început să strîng fotografii ale oamenilor uciși la Srebrenica, la început sarcina a părut a fi una clericală.

M-am uitat la nume, date de naștere și la orice m-ar fi putut ajuta să fac ordine în arhive.

Era într-un fel un microsomos al războiului bosniac în sine. Toată lumea știa numele primelor victime, pe măsură ce Iugoslavia se dezintegra într-un haos interetnic în 1991. Dar pe măsură ce războiul a continuat în anii următori, numele s-au transformat în numere. Și pe măsură că umanitatea a părut să dispară, așa s-a întîmplat și cu orice formă de personalitate.

Multe dintre ele îmi aduceau aminte de oameni pe care i-am cunoscut. Am observat că majoritatea pozelor erau grupate - tați și băieții lor, frați și nepoții lor. Vrafurile de fotografii reprezentau atrocitatea în sine: tați uciși în timp ce-și căutau fiii, copii căutând în zadar o mână părintească.

Toți știm că pe parcursul a mai multor zile din iulie 1995 mai mult de 8.000 de bărbați și băieți au fost exterminați într-o zonă despre Națiunile Unite promiseseră că va fi una sigură pentru musulmanii bosniaci.

Toți știm că acum 20 de ani Europa nu a reușit să se țină de promisiunea să nu mai dea voie „niciodată” ca un genocid să întîmple pe teritoriul său.

Dar umanitatea care a fost pierdută în acele zece zile rămâne opacă.

Strîngînd aceste poze, ne ducem cumva înapoi. Ajutăm la refacerea identităților care au fost reduse la niște bifări pe lista de inventar a unei gropi comune.

În fiecare din miile de fotografii de dedesubt se află o ființă umană cu o istorie a ei. Și cu un viitor care nu a mai fost.

Dar dacă fotografiile pot spune o poveste, asta face și faptul că atît de multe din ele lipsesc. Cu aproximativ 2.400 de poze, aceasta este cea mai mare colecție a victimelor de la Srebrenica adunate vreodată la un loc, și totuși mai sînt mai mult de 5.000 de oameni care lipsesc de aici.

Unele din organizațiile neguvernamentale cu care am lucrat la acest proiect aveau deja poze, altele însă au făcut apel la familii pentru a mă ajuta să le strîng.

Am fost la Majke Podrinja, o organizație a victimelor cu sediul la Sarajevo alcătuită din soții, mame și fiice ale unora din cei omorîți. Toate puteau da detalii vii despre acele zile îngrozitoare, dar nu toate aveau fotografii. Unele aveau o poză a unui fiu mort, dar nu și a unui alt fiu. Altele aveau imagini ale celor iubiți, dar făcute când erau mult mai tineri decît atunci când au murit.

Când forțele sîrbești au cucerit Srebrenica și împrejurimile, bărbații și băieții incorporabili - unii dintre ei în vîrstă de doar 14 ani - au fugit, în timp ce femeile și copii au fost urcați cu forța în autobuze și duși de acolo, lăsându-și în spate fostele lor vieți.

Fără tații și soții și frații lor, mulți din cei care au supraviețuit acelui masacru trăiesc pînă în ziua de azi cu nimic mai mult decît o fotografie care să le amintească de cei pe care i-au pierdut.

- Dzenana Halimovic, iulie 2015

Mulțumiri speciale Mamelor din Srebrenica, Femeilor din Srebrenica, Femeilor din Podrinje, Mamelor din Podrinja și Mișcării Mamelor din Enclavele Srebrenica și Zepa, care au ajutat la strîngerea fotografiilor.