Spre deosebire de alte bresle artistice, muzicienii timpurilor noastre ezită, de regulă, să-și manifeste empatia și să ia poziții publice în cazul unor conflicte ce au afectat și, mai ales, afectează în prezent semenii lor. Ba chiar, într-un număr relativ important, se arată gata să susțină puterea politică, atunci cînd li se cere, cu false argumente, să-și manifeste „patriotismul”. Cauzele sînt multiple și, într-o proporție substanțială, legate de teama de a pierde oportunități de concerte și a fi boicotați. Vremea unor personalități curajoase, asemenea lui Arturo Toscanini sau Hermann Busch, a trecut, chiar dacă excepții există și astăzi.
O excepție este, de exemplu, violonistul, pedagogul și directorul-artistic Pavel Vernikov, originar din Ucraina, care a introdus în programul Festivalului Muzical ce îl conduce, la Sion, în Elveția, un proiect intitulat „Omagiu victimelor barbariilor”, dedicat în primul rînd marcării centenarului genocidului suferit de armeni.
La eveniment vor participa Corul de Cameră Hover de la Erevan, Trio-ul Ceaikovski al lui Pavel Vernikov, violonista Svetlana Makarova, compozitorul armean Vache Șarafian cu lucrarea sa Everlasting Life, și altista Lyda Chen-Argerich.
Excepție și mai relevantă este violonistul originar din Letonia, Gidon Kremer, ale cărui proiecte de concerte în favoarea respectării drepturilor omului în Rusia, dedicate ziaristei asasinate Ana Politkovskaia și fostului oligarh Mihail Hodorkovski, au făcut multă vîlvă la timpul lor. Kremer nu a ezitat nici să-și spună opiniile în legătură cu agresiunea Rusiei în Ucraina de est și conflictul ce tinde să se transforme într-unul așa-numit „înghețat”, fără ieșire.
În noiembrie 2014, Gidon Kremer a cîntat la Kiev, într-un concert parte a proiectului „Rusia: Fețe și măști”, una din piese „Dedicație poporului ucrainean”, împreună cu Corul de Copii „Șcedrik”. Cu acel prilej, violonistul a stat de vorbă cu ziaristul Roman Iusipei, iar o mică parte a interviului a fost publicată în limba rusă pe site-ul de cultură Colta.ru.
Zilele trecute, spusele lui Gidon Kremer au fost reluate pe larg în numărul pe iunie al publicației americane „Music & Literature/Muzică și Literatură”, sub titlul: „Măști și fețe: Gidon Kremer despre artist în mijlocul tulburărilor la scară globală”.
Pentru prima dată pe larg - și cu un talent literar ce amintește de mai vechile sale volumele de memorii –, Gidon Kremer își explică gîndurile și sentimentele: „Nu poți să te rezumi să cînți muzică doar ca și cum ar fi o activitate abstractă. Fie că ne place sau nu, sunetul este o reflectare a realității și, într-o măsură egală, o reflectare a idealurilor din inimile noastre. Muzica se naște din acest conflict între viața reală și visele noastre, ca un soi de punte emotivă, ce leagă inimile noastre de ale celorlalți.”
Și violonistul continuă: „nu sîntem mișcați doar de cărți și tablourile vechilor maeștri; viața de fiecare zi, tragediile ce ne înconjoară, pot avea același efect. Și putem găsi ecourile acestor simțăminte în operele aproape fiecărui compozitor, fie el Mozart, Verdi, Mahler, Șostakovici sau Weinberg. […] Nu ne putem permite să ne ascundem în spatele notației muzicale și a unor frumoase manuscrise. Trebuie să venim în contact cu această realitate.
Oistrah (alături de care am rămas apropiat timp de opt ani, timp în care am avut privilegiul să învăț ce înseamnă loialitatea față de mijloacele muzicale), Yehudi Menuhin (pe care l-am admirat din tinerețe pentru generozitatea și vocea sa specială), Mstislav Rostropovici (a cărui personalitate, febrilitate, și angajament profund social m-au influențat), Pablo Casals (pe care nu l-am întîlnit niciodată, dar ale cărui interpretări din Bach m-au inspirat de la începuturi) și Leonard Bernstein (cu care am împărțit adesea muzica și scena) au trăit toți înlăuntrul acestei realități. Parcursul meu este legat de fiecare din ei, care au fost departe de a fi indiferenți la soarta umanității, evoluția istoriei, tragediile și catastrofele ei.”
Gidon Kremer regretă altfel că, „din nefericire, numeroși din artiștii generației mai tinere par tentați să se pună în evidență în termeni exclusiv comerciali și de succes popular”.
„Cînd în iarna lui 2014 au apărut dezvoltări îngrijorătoare, […] cînd a fost scoasă la iveală, calculat strategic, noțiunea „Crimeea este a rușilor” […] ceva în interiorul meu s-a răzvrătit. […] Confruntarea m-a provocat. […] În calitate de european, înțeleg deplin că există o legislație internațională, acorduri și reguli ale jocului în vigoare de decenii, ratificate atît de autoritățile sovietice cît și de cele din Federația Rusă de astăzi, și că, prin încălcarea bruscă a tutuor acestor legi, considerîndu-le invalide, cineva aruncă în mod primejdios zarurile.”
Cunoscutul violonist mai spune că fata sa mai mare trăiește și lucrează ca ziaristă în Rusia și că este important pentru el să rămînă în contact atît cu ea, cît și cu colegii săi compozitori, muzicieni, orchestre, parteneri de concert. Dar, conchide el, „prefer să spun adevărul și nu-mi voi schimba poziția asupra unor chestiuni importante doar pentru a fi pe placul acelora care decid dacă sînt binevenit sau nu [în Rusia]”.
