Iulian Chifu îi pune la curent pe cititorii cotidianului Evenimentul zilei cum iese la iveală felul în care îi abandonează Rusia pe militarii săi morți în operațiunile din Estul Ucrainei. Rusia a negat constant vreun amestec în acțiunile secesioniste de acolo, dar tactica a început să nu mai aibă succes odată ce au fost captate mărturii că nu e chiar așa, iar recent au fost chiar capturați militari ruși. Raportul lui Boris Nemțov, publicat postum, după asasinarea sa la Moscova, arăta deja că militarii ruși care și-au pierdut viața în operațiunile din zona Donețk și Lugansk n-au fost recunoscuți de Moscova. Guvernul a susținut că sunt în retragere, lăsați la vatră, ori că luptă ca voluntari în timpul lor liber. În consecință, n-au avut parte de tratamentul rezervat soldaților: au fost îngropați în secret, fără onoruri militare, fără compensații pentru familii. De cele mai multe ori, cadavrele au fost repatriate la adăpostul așa ziselor convoaie umanitare, care au tot trecut granița cu Ucraina în perioada ostilităților. A fost descoperit la un moment dat chiar un cimitir întreg cu soldați ruși morți în Ucraina. Chifu pomenește în articol și un alt raport, realizat mai recent de doi membri ai opoziției din Rusia, pe baza unui caz semnalat de un jurnalist. De această dată, se documentează faptul că tactica Moscovei s-a schimat: ca să nu mai fie depistate, mormintele soldaților ruși sunt săpate în cimitire obscure, din zone îndepărtate și disparate. Totuși, trei militari dintr-un grup de șase care au căzut în luptele din Donețk au putut fi identificate de autorii raportului. Ultima cortină a căzut când au fost capturați a doi militari. Spitalizați, ei au făcut obiectul unei încercări de asasinat din partea unor membri ai serviciilor secrete ruse. Au rămas în viață, au făcut declarații și au prezentat documente că se aflau în misiune în Ucraina.
În același cotidian, Evenimentul zilei, Sever Voinescu discută puterea de remanență a unor clișee încrustate drept adevăruri în mentalul colectiv al românilor. Între ele, povestea că România ar fi fost vândută rușilor prin înțelegerea din februarie 1945 de la Ialta. Voinescu admite că e greu să le mai scoți oamenilor din cap lucruri care li s-au spus încă de pe vremea când purtau cravată de pioneri, fericiți în copilăria lor, citeau „Cutezătorii”, beau Cico și mâncau Eugenia. Devine însă periculos să se persiste în această orbire: în februarie 45, România era deja ocupată de Uniunea Sovietică. „Ideea că Stalin trebuia convins de aliații săi occidentali să se retragă dintr-un teritoriu inamic pe care îl cucerise recent, când încă Germania nu capitulase, era o nebunie care nu putea trece prin capul nici unui lider anti-hitlerist sănătos mental”. De fapt, a fost vorba de nevoia de a băga în capul românilor resentimentul față de Occidentul „trădător”. „Istoricii lucizi, - continuă Sever Voinescu, - explică foarte clar de ce acordul de la Ialta nu a însemnat vânzarea nimănui, ci doar salvarea a ceea ce se mai putea salva dintr-o Europă vlăguită care nu mai putea să se războiască și cu hoardele roșii după un război devastator cu Hitler”. Mai nou, Ialta este echivalată cu Malta, unde s-ar fi pus la cale o nouă trădare a românilor - de această dată a celor din Republica Moldova. Sever Voinescu scrie tăios: e fals, Occidentul este într-adevăr slab în reacție în conjunctura actuală, dar nici Ucraina, nici Moldova nu s-au angajat fără echivoc pe calea occidentală. Amândouă „au avut șanse reale de a începe un parcurs european într-o vreme în care Rusia nu era atât de agresivă. Au ales alte căi, mai ambigue. Asta le-a vulnerabilizat și acum, da, sunt înghițite”.
