Ferice de jurnalistul care nu trebuie sa simuleze ca munceste, binecuvintat fie cel ce n-are nevoie sa arate ostentativ straduinta si suferinta la lucru... Un noroc din ce in ce mai rar, pentru ca in meseria de ziarist, ca si in alte profesii liberale in care putinii alesi nu ar trebui - teoretic - sa fie platiti pentru randamentul cotidian, ci pentru calitate, s-a impus de la o vreme nefasta obsesie a productivitatii zilnic dovedite la locul de munca.
Imi amintesc si acum cind mi-am pierdut fecioria creativa. Lucram intr-un grup de presa multinational, in care banii nu erau atunci o mare problema, dar unde tensiunile interne veneau mai degraba de la redactorii in vîrsta - seniorii gras platiti - obsedati de faptul ca ziaristii tineri cam chiulesc.
Intr-un asemenea mediu, cei care scriu rapid, mult, frumos si coerent, umplindu-si norma cotidiana intr-un ceas-douã, sint in mod paradoxal defavorizati, pentru ca dupa aia sint suspectati ca chiulesc si nu mai fac nimic. Au trecut doua decenii, dar mi-a ramas traumatismul cauzat de un redactor-sef care mi-a aruncat deodata, fara menajamente: „Te urmaresc de mult. Tu lucrezi de fapt numai doua ore pe zi!…“
Cosmar repetitiv si acum, omul imi intrase in birou in vreme ce citeam un ziar rusesc, sau german, sau sîrbesc, nu are importanta, si imi scrîsnise dusmanos: „Ce faci, de ce nu scrii?!... De ce nu lucrezi?!…“ Era inutil sa-i explic ca citind un ziar sîrbesc de fapt lucram...
Asemenea oameni - respectati patroni de presa - m-au invatat trucuri duplicitare... Sfat: chiar daca ai produs scoop-uri pentru toata saptamana si ti-ai umplut ziua cu materie care depaseste de departe in calitate ceea ce ei te platesc, trebuie sa pretinzi in continuare ca lucrezi pina la 5 PM... Cititul presei straine nu e o munca justificata... Ce vrea sa auda un sef este sunetul permanent al claviaturii lovite de degetele ambelor maini... Atentie: ale ambelor maini!...
Niste isteti au inventat programe de instalat pe computer care, dupa ce dai boxele la maximum, difuzeaza o succesiune permanenta de sunete batute pe claviatura... ca si cum ai scrie... Exista insa patroni atat de profesionist-viciosi, incat recunosc imediat cînd e vorba de o succesiune de sunete fara sens, sau daca intr-adevar in biroul de alaturi cineva scrie la computer.
Salvarea, pentru cei care supravietuiesc, este sa devina sefi la rindul lor. Si ce satisfactie auto-congratulatoare capeti dupa aia, cind ajungi sa angajezi un tinar cretin ce cauta naiv sa te convinga ca ar trebui sa-l platesti ca el sa zacã în birou citind ziare sîrbesti.
