În anii ‘60-’70 ai secolului trecut un cvartet rus, Borodin, era cotat printre cele mai remarcabile formațiuni de muzică de cameră ale lumii, grației armoniei și perfecțiunii sunetului la care ajunseseră cei patru membri ai săi. Fusese constituit în timp de război, în 1943, de muzicieni studenți la Conservatorul din Moscova, avea să-și capete numele, și implicit recunoașterea oficială în sistemul sovietic, la începutul anilor ’50, iar între membri săi, se afla un violoncelist de o clasă aparte, Valentin Berlinsky.
Berlinsky a ținut un jurnal amănunțit al trecerii prin timp a cvartetului și a vieții protagoniștilor săi, timp de decenii, pînă în primii ani ai veacului nostru. După moartea violoncelistului în 2008, una din nepoate, Maria Matalaev, traducătoare de limba franceză, a decis să-i pună amintirile rămase inedite într-o relativă ordine, folosind, pe de-o parte, extrase din jurnal, pe de alta un lung interviu ce n-a mai apucat să fie transformat într-o carte.
Rezultatul acestui efort editorial a apărut luna trecută la editura pariziană Aedam Musicae, sub titlul Valentin Berlinsky, Quatuor d’une Vie/Cvartetul unei Vieți.
Editoarea textului, care, evident, nu a trăit vremurile sovietice, afirmă în prefață că a avut intenția „de a face accesibilă publicului occidental o carte rară în sensul că autorul ei, „sovietic”, nu exprimă în ea amărăciune, respingere sau frustrare față de țara sa.” Așa să fie, chiar?
Două lucruri apar evidente la lectura pasajelor extrase din numeroasele caiete-jurnale, anume că ele par să fi fost selecționate în așa fel încît să nu lumineze momente de criză politică din lumea muzicală, în anii stalinismului, și, pe de altă parte, că mai tînăra editoare pare să nu realizeze prea bine, ceea ce se poate, totuși, citi chiar printre rîndurile cele mai nevinovate. Om de mare integritate morală, Valentin Berlinsky s-a ambiționat, asemenea altor mari muzicieni sovietici – Sviatoslav Richter sau David Oistrah, înainte de toate – să treacă peste orice suferințe, să refuze exilul, să se concentreze exclusiv asupra muzicii, iar spre sfîrșitul vieții, și pedagogiei.
Asta nu-l împiedica, adesea, ca împreună cu ceilalți muzicieni să facă haz de necaz, cum o atestă un mesaj păstrat în arhiva cvartetului și care suna astfel: „În atenția directorului Cvartetului Filarmonicii din Moscova, tovarășului Barshai R.B., laureat de Concursuri Internaționale. Cerere. Din motivul unei călătorii viitoare în capitala Republicii Socialiste Sovietice a Estoniei, vă rog să mă autorizați să particip cu o contribuție de 35 de copeici la exploatarea aparatului dv. de ras. Nu am rude în străinătate. [Semnează] Artistul cvartetului, Alexandrov. Organizația de partid solicită eliberarea aparatului de ras pentru utilizare temporară de către tovarășul Alexandrov. [Semnat] V. Berlinsky 14 aprilie 1953.”
Altfel, printre rînduri se poate citi: „condițiile de lucru erau departe de a fi ușoare sau plăcute. […] Lucram în condiții mediocre, repetam de obicei la Filarmonică, dar fără să ni se dea vreo sală și, evident, fără pupitre. Disperați, muzicienii ajungeau să fure, dintr-un depozit într-un parc, pupitre de aluminiu, ascunzîndu-le sub haină, judecați apoi într-un soi de proces de partid la Conservator.
Între episoadele remarcabile, cu iz politic, din viața Cvartetului este momentul martie 1953. Cvartetul a cîntat întîi la înmormîntarea lui Serghei Prokofiev, mort în aceeași zi cu Stalin, iar apoi a fost rechiziționat să cînte fără sfîrșit (și fără mîncare) în sala în care era expus trupul dictatorului. În acele împrejurări, cvartetul încerca să obțină, în fine, un nume oficial: „am vrut să luăm numele Ceaikovski”, povestește Berlinsky, „dar la funeraliile lui Stalin, Oistrah ne-a spus că Ministerul Culturii a decis să formeze un cvartet „puternic”, cu sarcina de a devansa planeta în domeniul muzicii de cameră. Cvartetul, încă inexistent, a fost botezat Ceaikovski. Orgoliul puterii și patriotismul nășteau foarte multe idei” – comentează ironic violoncelistul. […] Ne-am gîndit atunci să profităm de apropierea jubileului «Glinka» și să luăm acest nume. […] Am luat rendez-vous cu [Tihon] Hrenikov pentru a-i obține semnătura. Ușurat că nu îi cerem decît atîta, ne-a promis că va scrie o scrisoare în favoarea noastră. Șase luni mai tîrziu scrisoarea era gata.
Am obținut semnătura lui Șostakovici și a multor altora, și am putut în cele din urmă să o trimitem lui Anisimov, ministrul culturii. După alte șase luni, ne-a invitat să venim să-l vedem. El considera însă că numele Glinka ar trebui dat unui colectiv de tovarăși mai larg – un cor, o orchestră, un conservator. Șirinski o prevăzuse și venisem pregătiți. Am sugerat numele lui Borodin, a cărui operă este împodobită de două splendide cvartete, perle ale literaturii genului. Fie că în ochii ministrului [Borodin] i s-a părut mai puțin important decît Glinka, sau la fel de rusesc, dar lipsit de primejdie, cert este că ni l-a acordat. Așa se face că, cu prețul unor interminabile intervenții, cu scrisori trimise la tot felul de organisme și doi ani de așteptare, am devenit fervenții propagandiști ai acestui nume…”
Actul fondator al Cvartetului Borodin fusese oficializat. Aventurile lor muzicale și politice aveau să continue însă, așa cum o demonstrează pasionant memoriile, Cvartetul unei vieți, ale lui Valentin Berlinsky, rămas în formație sigurul reprezentant al celor ce l-au fondat, pînă în 2007.
*Valentin Berlinsky, Le Quatuor d'une Vie. Carnet de Souvenirs. Conversations avec Vera Teplitskaya. Archives Personnelles. Texte traduit, édité et présenté par Maria Matalaev. Edition Aedam Musicae, Paris, 2015. 299 pp.
