Ştiu mai toţi cerşetorii de pe strada mea. Dar pe cele două pensionare le-am văzut cerşind prima data acum cîteva luni. Se vedea de la o poştă că noua ocupaţie le stînjeneşte, că le intimidează.
Prima, o doamnă de vreo 70 de ani, s-a apropiat de mine într-o zi şi mi-a cerut, ruşinată, un leu pentru pîine. A doua, o bătrînă de vreo 65 de ani, stătea pe marginea străzii cu mîna întinsă şi cu privirea pierdută în gol. I-am dat un leu uneia şi un leu alteia. Ambele mi-au mulţumit cu plecăciuni.
Există şi un soi de cerşetori agresivi, care ţi se proţăpesc în faţă şi care îţi cer ultimativ bani. Bătrînele despre care vă vorbesc nu sînt aşa. Ele sînt strivite de povara ruşinii.
Într-o altă zi, scoteam cîteva sute de lei dintr-un bancomat şi cînd m-am întors să plec, cu banii în mînă, am văzut-o alături pe pensionara de 70 de ani. Ea se uita cu un soi de nostalgie la bancnotele din mîna mea. Fireşte, nu puteam să plec, fără să-i dau ceva. I-am dat 5 lei, provocîndu-i o imensă fericire. Mi-a mulţumit îndelung, zicîndu-mi că sînt foarte bun şi cucernic. Asta nu era sigur, fireşte. Eu însumi nu sînt prea convins că sînt bun. Mau curînd sînt rău, egoist, parşiv.
Într-o zi geroasă de februarie, m-am apropiat de pensionara de 70 de ani şi am provocat-o la o scurtă discuţie. Am aflat lucruri banale. Pensia septuagenarei e mică, abia îi ajunge să plătească facturile. Mănîncă cu precădere pîine, cartofi şi fasole. Fiul a dispărut, înghiţit de vîltoarea tranziţiei. Bani de medicamente nu-i ajung.
„O să vă spun sincer, domnule, m-am frămîntat multă vreme, nu mă încumetam să ies în stradă, mi-e jenă să stau cu mîna întinsă. Dar viaţa te obligă uneori…” mi s-a confesat, plină de amărăciune, pensionara.
Avea o faţă brăzdată de riduri adînci, dar ochii ei încercănaţi degajau o bunătate provenită din nişte vremuri demult apuse.
