Spre deosebire de Emmanuelle sau Povestea lui O. – texte devenite clasice ale literaturii de emancipare feminină –, Mireasa dezgolită, ed. Trei, 2013, poartă semnătura autoarei pe copertă, Nikki Gemmell, ceea ce înseamnă să-ţi asumi gestul până la capăt: „Am fost obligată să-mi iau cartea de mână şi să spun: «Da, eu am scris-o şi sunt mândră de ea».”
Jurnalul secret al unei tinere femei dispărute cu copil cu tot, descoperit de mama acesteia şi încredinţat spre publicare, iată punctul de plecare al naraţiunii. Idila unui cuplu în luna de miere la Marrakech ia brusc sfârşit când femeia îşi surprinde soţul vorbind la telefon cu Theo, cea mai bună prietenă a sa, pe un ton oarecum intim. „Dorinţa de a produce o catastrofă în viaţa ta e ca o tragere de fustă”, îşi zice eroina şi iat-o pornită să-l „iniţiezi pe Gabriel, [virgin la 30 de ani!] să-l înveţi exact ce-ţi doreşti. Să creezi un bărbat care să-ţi ofere plăcere, exact amantul pe care şi-l doreşte orice femeie”. Iar ca totul să fie şi mai palpitant, „vei scrie o carte într-ascuns (…). De ce nu? Scrisul e o răzbunare, nu-i aşa?” Zis şi făcut, chit că între timp femeia rămâne gravidă (ceea ce n-o împiedică să ia primul avion spre a-şi vedea amantul, la o coridă în Spania), apoi aduce pe lume un băieţel, în tot acest timp gândindu-se „la cartea la care ai lucrat în ultima vreme; ai făcut tot ce e scris în ea, dar soţul tău nu va afla niciodată, pentru că eşti soţia cea bună”. Dar tot ea se întreabă, în adâncul inimii: „De unde izvorăşte toată această cruzime, din ce pliu adânc al fiinţei tale? Cruzimea care te face să-i spui soţului tău că e un ratat, mamei tale că, deşi o iubeşti, nu-ţi place de ea, amantului tău că pasiunea lui e un spectacol agresiv şi laş”.
La fel de provocatoare şi după publicarea cărţii, Nikki Gemmell aruncă din nou mănuşa: „Mi-ar plăcea grozav să citesc Mirele dezgolit. (…) Dar oare un bărbat ar avea curajul să scrie cu aceeaşi onestitate?”
2 februarie ’15
