Undeva in cele două mii de pagini ale Arhipelagului Gulag, Soljenițîn descrie momentul, prima și singura dată când, în timpul lungilor interogatorii din arest, a fost gata să cedeze, când și-a simțit rezistența psihologică și morală prăbușindu-se.
Rezistase minunat la privațiuni, celulă, înfometare și presiuni psihologice… până într-o zi când, adus la interogatoriu, a descoperit că anchetatorul avea pe birou un bol de supă fierbinte, aburindă, și un coșuleț cu felii multe de franzelă proaspătă…
Nu mai știu pasajul exact, dar feliile alea groase de franzelă caldă, pufoasă, cu coaja crocantă, lângă supa fierbinte l-au scos din minți, i-au distrus ultima baricadă a rezistenței… noroc că ofițerul a fost prea stupid ca să profite.
Asta spus ca mustrare pentru părinții care încă mai aplică privațiuni alimentare copiilor. Nu e o pedeapsă, indiferent ce au făcut, ci o autentică și neomenesc de rafinată tortură.
De câte ori mă trimiteau bunicii să cumpăr franzelă și o aduceam caldă, nu aveam voie să rup din ea pe stradă.
Trebuia adusă intactă și ținută pentru a doua zi, căci în ziua respectivă aveam de terminat pâinea seacă rămasă din ajun... iar eu nu înțelegeam această nedreptate, căci pâinea seacă de ieri va fi seacă și mâine, pe când aia caldă de azi... trebuia pusă la uscat.
Existau unele tehnici. Să spui că ai pierdut banii era mai acceptabil decât să vii cu o pâine începută. O lecție de viață. In condiții de sfială, însă, sau când nu aveai chef să aplici tehnici de comando, pâinea trebuia adusă întreagă. Asta pentru că în mentalitatea noastră, copilul trebuie „strunit”. În imaginarul popular român, copilului trebuie să i se impună limite stricte, pentru că altminteri, precum o maşinuţă malefică predispusă în mod instinctiv spre rău, el „te pune la încercare”.
Psihologia noastră colectivă, cu solida ei doză de culpabilitate latentă, combinată cu neîncrede în ceilalţi şi cu un vârtos complex al inferiorităţii, ar deveni mai uşor de înţeles dacă s-ar studia fundaţiile acestei dogme, transmise din generaţie în generaţie, care spune că relaţia dintre părinţi şi copii se bazează în mod necesar pe un raport de forţe. Nu încredere reciprocă ne trebuie nouă în educaţie, ci control, altminteri copilul „îţi scapă din mâini”.
Scapă la pâine și se umflă nerecunoscător cu ea. Cine știe, poate chiar fără să-i treacă prin cap să-ți mulțumească. Atunci îl pedepsești cu franzela.
