Şi dacă în clipa morţii prin faţa ochilor îţi trece nu filmul vieţii trăite, ci orizontul anilor ce-ar fi urmat?! Această răsturnare de perspectivă pare să-l fi ghidat pe britanicul William Golding (Premiul Nobel, 1983) în scrierea romanului Martin cel avid, Art, 2013.
Experienţa-limită, iată marca stilistică a autorului Împăratului muştelor; or, în Martin cel avid aceasta-i împinsă dincolo de ceea ce este omeneşte suportabil. Astfel, după torpilarea unui vas britanic de război undeva în Atlantic, ofiţerul naval Cristopher Hadley Martin e aruncat pe o stâncă golaşă, unde se luptă din răsputeri să supravieţuiască: „Nu vreau să mor! Am să trăiesc! Am să fiu salvat!” Şi în timp ce se agaţă de viaţă, strecurându-se în crevasele stâncii inospitaliere ca un crustaceu într-o cochilie de împrumut, halucinaţiile iau locul realităţii, de care încearcă să scape prin… cuvânt, căci „vorbirea înseamnă identitate”. Trecerile de la o stare la alta ritmează naraţiunea, pe-alocuri psihedelică, pe-alocuri de-un realism feroce, autorul dându-ne o adevărată lecţie de stil:
„Teroarea care năvălise odată cu gândul în zgudui, punându-i în mişcare trupul. Nervii se descărcară, muşchii se încordară, gâfâieli, lovituri, vibraţii; iar gândul deveni cuvânt care i se rostogoli din gură:
– N-am să scap niciodată de pe stânca asta.”
Or, când acţiunea pare să ajungă la un liman – „Totul este previzibil. Ştiam că n-am să mă înec şi nu m-am înecat. Exista o stâncă. Ştiam că am să pot trăi pe ea şi am trăit. (…) Ştiam că am să sufăr şi am suferit. Dar sunt pe cale de a învinge. Într-un anumit sens, viaţa porneşte acum de la capăt…” –, vine lovitura de teatru: de fapt, Martin s-a înecat de la bun început, nici măcar „n-a avut timp să-şi arunce cizmele”.
Amintesc că lui William Golding i s-a decernat Premiul Nobel „pentru romanele sale care, prin luciditatea artei narative realiste, complexitatea şi universalitatea mitului, dezvăluie condiţia umană în lumea de astăzi”.
26 ianuarie ’15
