Un proiect comun trezeşte ce au politicienii mai bun în ei. În special simţul datoriei faţă de specie şi evoluţie, acela de a supravieţui şi a se înmulţi. Şi-au stricat proasta impresie pe care o aveau despre ceilalţi şi s-au pupat în faţa ţării să se ştie pe ce ape e trasă pluta faraonului de sclavii politici prin bazinul electoral. E drept că nu se ştie la ce să te aştepţi dacă-i prinzi pe toţi cu aceleaşi hamuri. Poate sta liniştit Vadim Tudor fără să muşte din carne de ungur? Poate Dan Diaconescu să mănânce din mâna „ciocoiului” de Ponta câteva grăunţe ministeriale? Însuşi Călin Popescu Tăriceanu, un ginere neobosit pentru fetele mari ale politicii româneşti, trebuie să-şi suflece pantalonii săi Armani pentru a se pune de-a dreapta lui Victor Ponta de care, ca să ştie o treabă, a divorţat chiar înainte de a închega o familie. Lor li se alătură generalul Oprea care nu mai ştie de tălpile cui să-şi mai agaţe partidul.
Cu toţii pretind că vor să se desprindă de trecut, adică de Traian Băsescu, chiar dacă pentru asta trebuie să se afunde în smârcurile mult mai toxice ale naţional-comunismului latent. Această oaste de orci politice îl face pe Victor Ponta să se simtă puternic şi motivat. Să lărgească dimensiunile nişei în care se află, spărgându-i pereţii, remodelând cu foarfeca finanţelor publice profilul moral al electoratului. Poate că nu mai are mult din bugetul prezent, dar le are la dispoziţie pe cele din viitor. Graţie dezmăţului electoral şi risipei patologice de resurse are acum o masă de flămânzi care creşte exponenţial până aproape de masa critică de 50 la sută, speriată de mesajele transmise de unii ideologi de dreapta care le critică biologia şi îi condamnă la mizerie. Mulţi dintre oamenii identificaţi cu candidaţii de dreapta au avut numai vorbe grele de spus despre alegătorii obişnuiţi şi despre pomenile electorale. Nu e de mirare că Victor Ponta şi-a jucat banii din rectificările bugetare pe cartea fricii votanţilor că, dacă se va schimba ceva la Palatul Victoria şi nu se va schimba mare lucru la Palatul Cotroceni, li se vor tăia salariile şi pensiile, vor fi nevoiţi să dea înapoi banii primiţi ilegal şi tichetele de alimente. La câtă frică le dă Victor Ponta, speranţele venite de la celălalt candidat sunt inutile.
Dar nu doar frica omenească (prea omenească) votează. Victor Ponta are la dispoziţie şi câteva milioane de suflete moarte, voturi inventate pe care le poate muta cu urnele volante din creierii munţilor până pe vapoarele din Marea Chinei. Gurile rele spun că Victor Ponta a primit pe liste suplimentare mai mult de cinci procente din numărul total de voturi. Mai precis un milion de oameni s-ar fi aflat în voiaj electoral. S-a spus, ca întotdeauna, că ar fi vorba despre alegători motivaţi, care şi-au stins grătarele, au pus berea la rece şi s-au dus la vot pentru a-şi scoate în fruntea plutonului candidatul preferat. La urma urmei, la fel spunea şi Traian Băsescu pentru a explica paradoxurile statistice ale alegerilor. În felul acesta, recolta de voturi pe urnă a fost în anumite localităţi şi de două ori mai mare decât totalul alegătorilor de pe listele electorale ale secţiei cu pricina. O strategie care, în mod evident, nu a fost aplicată la secţiile din străinătate unde procedurile greoaie ale votului au făcut imposibil votul pentru cea mai mare parte a alegătorilor, unii veniţi de la zeci şi sute de kilometri. A fost o nouă şi bună ocazie ca opinia publică internaţională să studieze la faţa locului modul în care concep Victor Ponta şi locotenenţii lui democraţia participativă. Nici aşa nu a scăpat de o înfrângere ruşinoasă în diaspora. Dar victoria celor care votează în străinătate împotriva democraţiei PSD este doar simbolică pentru un Victor Ponta care şi-a făcut campania în strană, sub semnul neaoşismului xenofob. Vadim Tudor probabil a pălit de ciudă că beteşugurile vârstei nu-l mai lasă să atingă acele ameţitoare culmi de xenofobie la care a ajuns Victor Ponta, depăşindu-şi cu mult predecesorii şi umplându-şi de mândrie maeştrii.
Dacă i-o cere patria, Victor Ponta e român ortodox albanez din Italia şi a înţeles că nimic nu e mai simplu decât să stârnească idiosincraziile alegătorului autohton faţă de cel din străinătate. Este suficient să apeleze la arhetipul engleziţilor care n-au mâncat salam cu soia pentru a scoate la lumină resentimente din perioada daco-romană a politicii româneşti. E suficient să se tragă de patrafir cu patriarhul ortodox sau să se pupe în public cu moaştele, să colmateze microfoanele cu spuma discursurilor şi cu mândria sa de a fi român şi să vitupereze împotriva lucrului german care se pune în calea carului său triumfal, pentru a agita bazinele istorice de românitate şi a ridica la suprafaţă sedimentele de propagandă istorică.
În ciuda acestor strădanii, în noaptea lungă a numărării voturilor, la un moment dat părea că raportul între primii doi plasaţi este mult mai strâns, de trei-patru procente. Dinamica rapidă a voturilor pentru Victor Ponta nu poate fi explicată, cred unii, decât prin fraude de proporţii. La mijloc nu este doar milionul de itineranţi şi nici suta de mii de voturi cu urna mobilă, ci şi numărul mare de voturi anulate (vreo două procente jumătate). Dar, cum ne-am obişnuit în guvernarea lui Victor Ponta, fraudele se fac pe faţă, prin ordonanţe guvernamentale cu binecuvântarea beneficiarilor şi au început de pe vreme ordonanţei care le dădea voie primarilor să schimbe echipele ca să mai prindă o rectificare bugetară şi un tur de scrutin.
Însă cea mai mare fraudă este păcatul originar al recensământului. Să facem o socoteală simplă. Între numărul oficial al alegătorilor (adică 18 milioane şi un pic) şi cel al persoanelor cu drept de vot dedus din statisticile recensământului din 2011 (15 milioane la o populaţie de sub 20 de milioane) este o diferenţă de cel puţin trei milioane. Sunt cifre publice pe baza cărora se stabilesc şi distribuie ajutoare, fonduri, atenţie şi evident majorităţi electorale. Rezultă, aşadar, că numărul alegătorilor ar fi umflat cam cu 20-30 la sută. Această diferenţă a fost extrem de folositoare de-a lungul timpului diferiţilor strategi care au manipulat opţiunile publice din ultimii ani cum a bătut vântul prin culisele politicii. Îi ajută fireşte inerţia judecătorilor din Biroul Electoral Central care binecuvântează orbeşte cifrele ilegale de câteva alegeri încoace, transformând neatenţia în complicitate la nivel înalt. Iar, cu ajutorul Curţii Constituţionale, cifrele din hârtii au devenit mai importante decât realitatea. Este o bulă demografică a cărei creştere de la un tur de scrutin la altul e proporţională cu nesiguranţa celor care numără voturile. În 1992, de pildă, erau cu două milioane de alegători mai puţini (16 milioane 300 de mii) faţă de alegerile de acum. În 1996 au fost cu un milion (17 milioane 200 de mii). Deşi sporul demografic a fost cu încăpăţânare negativ, deşi emigrarea a devenit un fenomen de masă, rezervorul electoral a crescut de la un mandat la altul pe măsură ce clasa politică se scufunda în corupţie şi se transforma în oligarhie.
După o vreme de frică şi foame, într-o manifestare a sindromului Stockholm la scară naţională, alegătorii au devenit complicii perfecţi. De la micile fraude la care autorităţile au închis ochii dacă aveau de profitat, până la furtul cu bună-ştiinţă din bugetul de pensii şi din alocaţiile sociale, românii au devenit întreţinuţi şi delincvenţi în masă. Doar amnistia lui Victor Ponta, reinventatorul uitării ca instrument al justiţiei, i-a scutit de pedepsele iminente care-i aşteptau. Cum să mai bagi în seamă uriaşa manipulare electorală de cel puţin 30 de procente când însuşi Victor Ponta a furat la fel de mult în doctoratul său, iar o altă autoritate supremă, de data asta formată din profesori universitari, a stabilit că furtul cu pricina nu este plagiat?
Pentru că puterii i-a fost asociat mereu mirosul sulfuros al fraudelor, singurul lucru care-i indignează pe mulţi alegători este încercarea de a arunca gunoiul schimbând lanţul trofic şi echilibrul ecologic. Poate şi pentru că, aşa cum se întâmplă cu anchetarea lui Klaus Johannis, contracandidatul lui Victor Ponta, operaţiune declanşată acum, între cele două tururi de scrutin, lupta anticorupţie a fost transformată într-o mascaradă pentru neutralizarea adversarilor, că aşa se întâmplă când legea e făcută de cei fărădelege. Unii s-au temut de ea, alţii nu au avut încredere în neutralitatea ei. Mulţi se tem că procuratura ar putea deveni instituţia centrală a democraţiei. De aceea anticorupţia nu a fost temă electorală, în ciuda eforturilor Monicăi Macovei de a o pune pe agendă. Tonul vindicativ de înger fără pată sortit să facă dreptate a făcut-o să piardă alegerile, dar i-a transmis lui Klaus Johannis că-i reportează voturile celor care au crezut în ea dacă-i respectă decalogul. Se pare că bătea la uşi deschise. Candidatul ACL, care spusese că nu solicită susţinerea celor eliminaţi din cursă, a afirmat că primul lucru pe care-l va cere, dacă va ajunge la Cotroceni, va fi înlăturarea imunităţii prezidenţiale, foarte preţioasă pentru Traian Băsescu, de pildă, care are o grămadă tot mai mare de dosare penale care-l aşteaptă la ieşirea din palat.
Mulţi dintre susţinătorii Monicăi Macovei au semnat un apel prin care le cer nehotărâţilor să meargă la vot. Dacă nu din convingere, măcar de frica de a nu vota „un impostor periculos” stând acasă. Rămâne de văzut care va fi impactul acestei scrisori de vreme ce parte dintre semnatari publicau nu demult articole în care, pentru a proteja sângele regal al urmaşilor lui Traian Băsescu, îl târau prin noroi pe cel prezentat acum drept unica speranţă pentru democraţie, onoare şi decenţă.
