Linkuri accesibilitate

Spectacolele la Chișinău „se desfășurau pline de entuziasm, în aplauzele și strigătele de „trăiască România”, printre lacrimi și îmbrățișări”.

Figura unui mare muzician român, Constantin Bobescu (1899-1992), violonist, dirijor, compozitor, a fost readusă în actualitate zilele acestea de apariția la Editura Casa Radio, la București, a unui disc compact în colecția RadioLegende. Puțini știu că s-a născut la Reni, nu departe de Galați, în Basarabia, fiu al unei perechi de actori, tatăl ardelean - Aron Boba, devenit ulterior Bobescu - inițiator, la Craiova, în anii 1880, al unei trupe de operetă. Instalată ulterior la Iași, trupa avea să colinde Moldova, Basarabia și Bucovina, sora viitorului muzician, fiind născută, de exemplu, la Chișinău, în 1887.

Constantin Bobescu avea să scrie spre bătrînețe, între anii 1960-1980, o suită de memorii pentru nepoții săi, rămase într-un manuscris, editat abia în 1999 de către realizatoarea Florica Gheorghescu și publicat la Editura Niculescu, la București, sub titlul: Constantin Bobescu O viață… un destin. Evocările lumii basarabene, dincolo de biografia marelui muzician - apropiat într-o vreme de George Enescu și care s-a format în anii 1920 la Schola cantorum, la Paris, în clasele lui Vincent d’Indy și violonistului Nestor Lejeune - sînt extrem de pitorești și merită cunoscute.

Copilul cu talente vădite de violonist, ce călca pe urmele fraților săi mai mari, Aurel și Jean Bobescu, avea să apară în spectacolele trupei părinților săi încă de la vîrsta de cinci ani. Și, își amintea el, „pe vremea aceea, mai ales prin Basarabia, se călătorea cu diligențele, care erau niște trăsuri mari, în care încăpeam 6 sau chiar 10 oameni. Aveau forme diferite. Deschise, cu două bănci mari, una în fața celeilalte. Pe bancă încăpeau patru persoane. Altele închise, ca niște căruțe de pâine sau de vechi ambulanțe. Vizitii erau de obicei evrei, mai bătrîni, cu bărbi roșcate și întotdeuna încălțați cu cizme înalte, iar pe cap aveau căciuli. […] O căldare agățată la spatele căruței purta felinarele trăsurii în care noaptea ardeau lumânări, iar umbrele făcute de marginile de tinichea ale felinarelor făceau niște dîre luminoase ce se îngroșau pe măsură ce trăsura se îndepărta, creionînd pe cîmp joucri de lumină și întuneric, ce se asemănau cu niște balauri ce-și scoteau capetele la marginile șoselelor. […] Cînd de apropiam de un sat ne anunțau glasurile răgușite ale câinilor. Caii înotau în glod (noroi) cum se spune în Moldova. Burțile cailor nu erau departe de masa de noroi ce inunda ulițele satului. În asemenea condiții se călătorea în Basarabia prin anul 1904. I-am colindat toate satele și orașele.”

La Cahul, unde a fost botezat de un comerciant bogat grec, „bineînțeles că nu exista un teatru… toată trupa lucra la construirea scenei… Repertoriul era alcătuit din vodeviluri românești. Autori: Alecsandri, Millo și tata. Tot satul venea la spectacol…” Nu la fel se petrecea la Chișinău. „Oraș mare. Teatru bun, dar publicul, mai ales românesc, nu prea se înghesuia la teatru. [..] „…în calitate de director artistic, [tata] trebuia să aibă grijă de hrana noastă de toate zilele. Dacă el nu avea bani, nu mîncam. Scurt!” Pentru a atrage spectatori, tatăl lui Constatin Bobescu avea să compună în două zile „Iosif în Egipt”, o „mare operetă biblică în 12 tablouri”. Spectacolele, îi povestea un unchi, „se desfășurau pline de entuziasm, în aplauzele și strigătele de „trăiască România”, printre lacrimi și îmbrățișări”.

La vîrsta de zece ani, Constantin Bobescu dirija o mică orchestră într-o serie de spectacole la Chișinău, în care românii localnici jucau piesele lui Alecsandri „Cinel-Cinel” și „Florin și Florica”. Și își amintea el de anul 1909: „era ziua cînd se împlineau 50 de ani de la „Unirea Principatelor” și, sigur, românii o sărbătoreau. Țarul nu se împotrivea acestor sărbători organizate de basarabenii români. Ce puteau să facă ei ca să se sperie „colosul” care era Rusia? Dar și românii erau buni diplomați. În ziua când au organizat sărbătorirea „Unirii”, au aprins lumânări pe care le-au înșirat pe bordura bulevardelor, chipurile în onoarea Țarului. Păi, nu merita el așa o „onoare”, din moment ce Rusia avusese mărinimia de a „înghiți” Basarabia?”…

George Enescu și Orchestra Radio în anii '30
George Enescu și Orchestra Radio în anii '30

Constantin Bobescu avea să revină la Chișinău după Primul Război Mondial în momentul declarării unirii Basarabiei cu România, împreună cu George Enescu și orchestra simfonică ieșeană formată de compozitor. Concertul al treilea, în care solist era George Enescu, a trebuit să fie amînat cu o zi „pentru că în ziua respectivă se declarase oficial Alipirea Basarabiei la România. Entuziasm indescriptibil. Străzile, inundate de lume cu torțe. Muzici, în sfîrșit, mare manifestație. O sărbătoare cum rar mi-a fost dat să văd”.

XS
SM
MD
LG