Ştim acum care sunt candidaţii pentru alegerile prezidenţiale şi, cu o excepţie, nu avem surprize. Principalii competitori sunt Victor Ponta şi Klaus Johannis.
Cel dintâi se bucură de foarte multe avantaje: îşi face campanie din postura de prim-ministru, dispune de mijloace financiare practic nelimitate, e susţinut de un aparat de partid numeros, disciplinat şi bine organizat.
Lansarea de sâmbăta trecută pe Arena Naţională a fost o demonstraţie de forţă şi a arătat totodată cât de prezent rămâne modelul giganticelor manifestaţii de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu.
Cel mai bine situat dintre candidaţii dreptei, Klaus Johannis, nu poate in nici un caz rivaliza cu Victor Ponta în ce priveşte resursele financiare şi sprijinul mediatic. Trebuie, în plus, să suporte atacurile continue ale televiziunilor controlate de social-democraţi şi de aliaţii lor. Să sperăm că va avea nervii tari, mai ales că este acuzat de incompatibilitate într-un proces la Înalta Curte de Justiţie. În caz că trece peste aceste încercări, va fi, probabil, adversarul lui Ponta în turul al doilea.
Dreapta mai are un handicap, acela al riscului risipirii voturilor, întrucât tot de la dreapta se reclamă candidaturile Monicăi Macovei şi Elenei Udrea. Dna Macovei, europarlamentar, fost ministru de justiţie, are reputaţia respectului inflexibil pentru statul de drept.
În ce-o priveşte pe dna Udrea, domnia-sa se poziţionează drept continuatoare a proiectelor preşedintelui Băsescu. Problema e că cele două doamne acumulează capital politic prin atacuri nu numai la adresa lui Victor Ponta ci şi la adresa celuilalt candidat al dreptei. În principiu însă forţele de dreapta ar trebui să se regrupeze după turul întâi.
Ceilalţi candidaţi sunt total fără şanse. Fostul lider liberal Călin Popescu-Tăriceanu, trecut de partea social-democraţilor, urmăreşte să ia din voturile lui Johannis pentru ca în turul doi să ceară alegătorilor săi să-l voteze pe Victor Ponta. Corneliu Vadim Tudor şi Gheorghe Funar sunt doi clovni care nu mai interesează pe nimeni, mai ales că acum sloganul cu „România Mare” a fost acaparat de Victor Ponta.
Dar surpriza de care vorbeam se numeşte Teodor Meleşcanu, până dăunezi director al Serviciului de Informaţii Externe. Sigur, dl Meleşcanu nu e câtuşi de puţin un novice în politică, a fost ministru de externe, ba chiar a mai candidat o dată la preşedinţie, obţinând un scor ridicol.
E greu de înţeles însă ce l-a determinat acum pe „şeful spionilor”, cum este supranumit, să postuleze iarăşi la investitura supremă în stat. Meleşcanu s-a înscris în cursă în ultimul moment, după ce reunise numărul necesar de semnături.
Cu totul neobişnuit este modul în care au fost adunate cele 400.000 de semnături, de către un partid de care nu ştia nimeni, şi de care dl Meleşcanu s-a dezis, şi de către nişte aşa-zise organizaţii ale societăţii civile, în fruntea cărora se află un personaj dubios.
În fapt, deoarece semnăturile au fost strânse, în mare taină, pe parcursul a trei-patru luni, Teodor Meleşcanu a încălcat prevederile care spun că şefii serviciilor secrete nu se implică în viaţa politică.
Oricum, în atmosfera tensionată de la Bucureşti, unde se vântură tot felul de scenarii conspiraţioniste, intrarea în scenă a şefului Serviciului de Informaţii Externe e de natură a alimenta noi fantasme.
