În autogară la Tbilisi, un tânăr aproape că îmi smulge rucsacul, după ce mă întreabă unde merg și aleargă cu el la un ghișeul de unde pleacă autobuzele spre Ankara. Acolo nu pot plăti nici cu banii georgieni pregătiți, nici folosind cardul, ci doar în dolari, așa că plec să caut o casă de schimb, cu omul după mine, nu cumva să mă rătăcesc, să mă răzgândesc sau să aleg altă companie, cu toate că prețurile sunt la fel. De la Tbilisi la Ankara sunt 1300 de km: autobuzele pleacă dimineața la 10.30 și ajung în capitala Turciei a doua zi la ora 8. O zi și o noapte.
Nu există infrastructură feroviară între cele două țări, singurele de pe traseul meu unde viza se poate lua la graniță, dar vameșul turc se uită la pașaportul meu neîncrezător și își întreabă superiorul dacă nu cumva ar fi trebuit să o am deja. Acesta caută informația ceva vreme, fiindcă n-a mai avut de-a face aici la Sarpi cu români, care trec dinspre Georgia spre Turcia. În spate o coadă imensă de georgieni și turci care calătoresc cu autobuzele sunt nerăbdători, fiindcă ei pot circula între Georgia și Turcia pe baza cărților de identitate. În dreapta, Marea Neagră se întinde leneșă pe înserat, în spatele unei Moschei deschisă non-stop, care indică trecerea din spațiul creștin în cel musulman.
Ca la toate celelalte frontiere pe care le-am trecut, odată ajunși în graniță călătorii își iau bagajele din autobuz și le cară cum pot până la punctul de trecere din țara care urmează, aici de la cel georgian la cel turc. Distanța este însă mult mai mică decât între frontierele pe care le-am traversat în Asia Centrală, sub un kilometru, iar un student azer din autobuzul meu, care m-a văzut cu glezna bandajată se oferă să-mi ia rucsacul mare. A plecat acum două zile din Baku, s-a oprit o noapte la Tbilisi și acum merge în Antalya în vacanță. Face Facultatea de Științe Economice din Trabzon, în Turcia „pentru că e mai bună decât oricare din Azerbaidjan”. Azera este o limbă foarte asemănătoare cu turca, iar taxele sunt mici și are o bursă care-i acoperă aproape toate cheltuielile. Visul lui e să rămână să lucreze în Turcia după ce termină facultatea, fiindcă are mai multe posibilități, mai ales că vorbește bine și rusa, care a rămas în tot spațiul fost sovietic un instrument indispensabil, mai ales pentru cei care urmează studii superioare și care este tot mai cerută de către angajatorii turci.
La următoarea oprire, înainte de miezul nopții, când am băut împreună tradiționalul ceai negru la o bodegă inestetică și ușor insalubră de pe autostrada care duce la Ankara, mi-a povestit că a urmat liceul turc la Baku și acolo a învățat că „Turcia e țara tuturor posibilităților”, cea care „va conduce” din nou această parte de lume, cândva. Interlocutorul meu este ferm convins de această ipoteză, bazându-se pe ceea ce a învățat la școală despre istoria glorioasă a otomanilor și a selgiucizilor. Pentru el lumea turcească începe în Asia Centrală, traversează Caucazul, trece de Marea Neagră și ajunge până la Mediterana.
Între timp după vizita premierului turc Recep Tayyip Erdoğan la Baku, la începutul lunii aprilie 2014, școlile turcești finanțate de filantropul Fethullah Gulen au fost închise, din cauza presiunilor făcute de înaltul oficial turc, după cum mi-a spus un diplomat străin aflat la post în Azerbaidjan. Erdogan se află în conflict cu mișcarea Hizmet (Serviciul) înființată de Gulen în anii ’70. În Ankara, Umit Goker de la Fundația Jurnaliștilor și Scriitorilor, finanțată de același Gulen, a vrut să mă convingă că închiderea școlilor nu are legătură cu situația internă din Turcia și că ar fi fost o decizie a companiei energetice naționale SOCAR (The State Oil Company of Azerbaijan Republic), care preluase administrarea acestor școli. Ambasadorul care mi-a relatat situația avea, însă, informații amănunțite despre acest subiect, dar la Ankara apropiații Gulen încearcă să nu inflameze lucrurile mai mult decât sunt, fiindcă la rândul lor se află sub o „presiune extremă”, potrivit unuia dintre ei.
Gokhan Bacik, profesor de relații internaționale la Universitatea Ipek din Ankara recunoaște pe de altă parte că „e o rușine” ce s-a întâmplat cu școlile turcești din Azerbaidjan: „păstrând proporțile e ca la alegerile din Afganistan din 2012, unde talibanii le-au tăiat degetele celor care votau”. „Este o mare greșeală a guvernului turc și în același timp e de neînțels. Și-ar putea cineva imagina că guvernul de la Washignton ar vrea să închidă școlile americane din Cairo?”
Imamul Fethullah Gulen a înființat o rețea de școli în peste 100 de țări, licee și universități, pentru care au fost recrutați profesori de elite și unde se pune accent pe limba engleză, dar se învață și turca, istoria veche și cultura Turciei, iar studenții și elevii devin în final foarte atașați de această țară. Mulți dintre ei se specializează la universitățile din Turcia și sunt încurajați să intre în administrațiile statelor din care provin. Strategia lui Gulen, care trăiește în Statele Unite și promovează un islamism moderat, era să înzestreze Ankara cu un instrument „soft power” pe termen lung.
Aceste instrumente „nu sunt ale statului ci ale societății civile turce, care în multe privințe e mult mai bine organizată decât statul”, consideră Gokhan Bacik, profesor de relații internaționale la Universitatea Ipek din Ankara. Prin prezența lor în Asia Centrală oamenii de afaceri și intelectualii turci „pregătesc terenul pentru viitor, înțelegând ce se întâmplă pe teren și cum funcționează societățile din această zonă”, mai adaugă profesorul Bacik, accentuând importanța „actorilor non-statali” în această strategie pe termen lung care „nu-i aparține statului turc”, dar care „va face ca generațiile viitoare să înțeleagă necesitatea integrării acestui spațiu într-un mod realist”.