Scena politică este, de obicei, o adunătură amorfă, plată şi fără relief, căreia îi dă consistenţă doar faptul că resturile din care e formată sunt lipicioase. Prinşi în fizica nucleară a fuziunilor şi fisiunilor, unii politicieni nu mai ştiu să spună cărui partid îi aparţin sau dacă acesta mai există pe scena politică şi nu doar pe reţelele de socializare. Pentru că, preocupaţi de faima rea care-i precede, mulţi au decis să-şi ia un chip şi un nume nou. O injecţie cu botox în miezul doctrinei ca să le crească speranţa de viaţă.
Doar vaporii sulfuroşi şi unele pete acide pe biografie trădează originea speciilor politice. Candidatul la prezidenţiale al partidului prezidenţial, de pildă, este contaminat până în cele mai intime cute biografice de cariera începută în Partidul Social Democrat. După ce a fost susţinător vocal al lui Ion Iliescu şi Mircea Geoană, aparatcik de nădejde şi, apoi, chiar preşedinte al unui alt partid de stânga, UNPR, pare o glumă bună să-l dai drept cel mai reprezentativ om al dreptei. Poate de aceea a început Traian Băsescu să se afişeze cu Emil Boc, alt fost premier care vrea o a două şansă. Sau a treia. De asemenea, un fost şef de serviciu secret, pentru scurtă vreme premier, ar vrea să candideze independent susţinând că a reprezentat interesele dreptei prin toate cele patru sau cinci partide frecventate, inclusiv când era în nomenclatura Partidului comunist. Intensitatea discursurilor sale e întrecută doar de vehemenţa fostei şi actualei sale colege, fost procuror care a internaţionalizat criza din vara lui 2012, trecând Bucureştiul pe harta turismului extrem. Ar vrea şi ea preşedinte, invocând spiritul dreptăţii şi interesul naţional. Iar dacă partidul pe listele căruia a ieşit europarlamentară n-o vrea, va candida ca independentă. Deocamdată, pe Facebook. Alt fost prim-ministru şi-a devalizat partidul şterpelind perlele coroanei liberale pe care vrea să le investească în viitorul social-democratului Victor Ponta. Uită că fostul său coleg, Crin Antonescu, a venit şi el cu prestigiu şi electorat de-acasă, fiind apoi sedus şi abandonat. Dar numai după ce Victor Ponta şi-a instalat grupurile de interese pe culoarele puterii.
Aşadar, abia în preajma alegerilor se retrag apele şi putem vedea, în fine, care sunt piscurile submarine ale partidelor. Departe de a fi o perioadă de redefiniri şi clarificări, este momentul ambuscadelor. Sunt capturaţi tovarăşii de drum, se măsoară bazinele electorale să nu-şi spargă scufundătorii capul de fund. Să nu sară în ape şi să se pomenească prinşi de lava unei insule politice abia apărute, ca ţânţarii în bobul de chihlimbar. Partidele strâng rândurile, chiar dacă riscă mereu să plesnească la cusături în jurul vreunui orgoliu tare şi dureros ca o piatră la rinichi. Descoperim astfel geografia ascunsă de valurile mâloase şi de umbrele preistorice care plutesc pe sub ape. Într-o lume în care totul se scurge, nici chiar geografia nu mai are contururi fixe sau predictibile. Plăcile tectonice ale politicii s-au încovoiat de presiune. Din vulcanii noroioşi din adâncuri se nasc piscuri şi insule politice inexistente până acum iar cele desenate deja pe hărţi au contur schimbat. Nu sunt capricii naturale, ci omeneşti. Natura omului împinge în sus pereţii căldărilor vulcanice, să capteze între ei atenţia votanţilor. Frica şi speranţa adună sau împart grupările politice de interese, transformă un peisaj îngheţat într-unul volatil în care înţelegerile de ieri stârnesc controversele de azi şi divorţul însângerat de mâine.
Printre petecele de uscat ale României inundabile îşi face drum, în Luntrea sa sublimă, puiul de faraon, să se apropie de durerea oamenilor cărora furia apelor le-a luat acareturile, să se pozeze cu lacrimile lor şi să facă postere electorale cu forţele naturii. În pauzele acestei regate care durează de câteva luni, premierul Victor Ponta şi-a anunţat candidatura la preşedinţie, apăsând puternic pe pedala naţionalistă, să accelereze până la infarct ritmul aplauzelor. Acuzat că în conflictul ucrainean ar ţine partea Rusiei, premierul trage de hăţuri şi schimbă direcţia, copiind ideile fixe de politică externă ale adversarilor săi. Şi pentru a face mai suportabilă atmosfera sulfuroasă în care se învârte, îşi ameţeşte electoratul captiv, adică pensionarii, promiţându-le că va semna pentru amnistierea celor care au luat pensii mai mari decât li se cuvenea. La o primă vedere, un gest uman care pune capăt valului de sinucideri printre cei chemaţi la parchet să dea explicaţii pentru cadoul otrăvit pe care nu l-au putut refuzat. Cu toate acestea, mulţi dintre ei au obţinut noile încadrări mituind funcţionarii pentru a le fi schimbată categoria şi mărită pensia. Pensionarii merită bani mai mulţi, e drept, dar nu trebuie să dea mită pentru asta. Adversarii politici consideră că amnistia e o altă ipocrizie electorală ca şi reducerea contribuţiei la asigurările sociale sau renunţarea la supraimpozitarea proprietăţilor de lux. Bâjbâielile ministrului de finanţe n-au nimic de-a face cu finanţele, ci mai degrabă cu agenda politică. Oamenii din PSD au spus nu odată că bugetul este o armă politică. Poţi lovi în administraţia locală şi bloca investiţiile în infrastructură, chiar dacă astfel comunitatea devine vulnerabilă la capriciile naturii sau, dimpotrivă, poţi face prinţ din orice boschetar politic. Îţi poţi plăti regeşte clienţii sau înfometa adversarii. Aşa se explică poate şi structura recentei rectificări bugetare prin care se alocă sume mai degrabă simbolice educaţiei şi sănătăţii dar, vorba premierului, „tot e bine că dăm şi nu luăm”. Cu atâtea promisiuni premierul are toate motivele să intre încrezător în ring. Are nevoie de căldări mari, vulcanice, să prindă bancurile electorale.
E drept, la Craiova, unde şi-a anunţat candidatura nu a avut publicul pe care şi-l dorea, poate şi pentru că apropierea de zonele calamitate împingea la mal câte-un disperat, să-i ceară socoteală iar strigătele lui răzbăteau prin discursurile de la tribună. Nu au fost nici foştii preşedinţi ai partidului. Adrian Năstase a ajuns şef de dormitor la închisoare şi, pentru că a reciclat găinarii de rând ducându-i pe noi culmi ale performanţei, speră să se libereze în scurtă vreme. La cum merg lucrurile ar putea deveni chiar prim-ministru. Oricum, deşi departe de premier, îi doreşte norocul de care el n-a avut parte. Nici Ion Iliescu, preşedinte onorific al PSD, nu a fost de faţă să aplaude triumful lui Victor Ponta. Cu stenturile lui nu mai poate trage la rame ca-n tinereţe. Şi-apoi a spus deja că Victor Ponta i se pare cam tânăr şi necopt pentru fotoliul de la Cotroceni. E drept, poate fi manevrat, îi poţi băga în cap propriile idei că e loc, îi poţi scrie discursurile şi îl poţi pune pe direcţie că are GPS pe maşinăria de partid şi nu se rătăceşte. Însă prea îl tratează pe Ion Iliescu însuşi ca pe-o jucărie stricată din muzeul partidului. Iar Mircea Geoană, cel de la care a preluat Victor Ponta şefia partidului, îşi continuă visul din noaptea alegerilor trecute şi nu exclude ideea de a candida independent şi singur. Cam atâtea şanse şi are. Evită un conflict deschis cu şeful său de partid poate şi pentru că diplomatul din Mircea Geoană ar găsi greu replici pentru procurorul din Victor Ponta. Chiar dacă nu i-a avut pe predecesorii săi alături, are de partea sa sondajele de opinie, deruta generală şi încetineala studiată cu care avansează procurorii anticorupţie în dosarul Duicu. Plângerile penale care se adună, una înregistrată zilele trecute când candidatul Mişcării Populare l-a reclamat la Parchet pentru abuz, au miros politic şi îi îndreptăţesc pe alegători să creadă că premierul este ţinta unei cabale politice. Din fericire pentru el, mecanismul s-a blocat şi, într-un joc paralel de şah, de partea cealaltă a oglinzii, ancheta fratelui preşedintelui a început şi ea să fie incorectă politic iar preşedintele Băsescu nu mai poate trage mult de imunitate fără să se dezvelească. Justiţia i-a prins în colţ pe combatanţii care par că se luptă acum pe tubul potrivit de oxigen pentru a-i supravieţui celuilalt. Sau poate doar să-i dea aer cât să-l ţină în viaţă că o mai fi bun de pus o semnătură, o ştampilă...
