A trebuit să mă întîlnesc cu cineva într-un Internet Café. Era ora 10.00 dimineaţa cînd am intrat în sala cu vreo 20 de computere, iar amicul meu încă nu venise.
Erau acolo numai trei copii. Aveau vreo 12-13 ani. Erau lipiţi de monitoare, aveau nişte feţe roşii şi păreau proiectaţi în universul jocurilor pe computer. Primul vîna nişte inamici pe străzile unui oraş părăsit, al doilea lupta cu nişte terorişti într-o casă cu multă camere, al treilea călătorea prin World of Warcraft.
La un moment dat, un băiat a reuşit să-şi învingă duşmanul virtual şi, răsuflînd uşurat, se desprinse de monitor şi se rezemă de speteaza scaunului. Era un moment de respiro. Mi-am zis că asta e o ocazie să înfirip un mic dialog cu el.
„Ai obosit?”
„Oleacă…”
„Se pare că îţi plac jocurile astea…”
„Da… Tare mult. Îs interesante!”
„Da de ce nu te joci acasă? Că doar aveţi net acasă, nu?”
„Avem, da laptopul nu e bun pentru jocuri. De aceea, vin aici… Da mata cine eşti că tot întrebi?”
Copilul mă privi cu o uşoară suspiciune.
„Sînt jurnalist şi vreau să fac un reportaj despre Internet Cafe…”, am minţit eu.
„Aaaa.. Asta-i interesant. Da eu, de fapt, vin aici nu numai pentru computer, dar şi ca să nu mă bată la cap sora mai mare. Că nu-mi dă voie să mă joc prea mult…”
„Dar cîte ore pe zi te lupţi cu teroriştii acestia?”
„Ei, eu nu numai jocul acesta îl prefer. Vreo 4-5 ore.”
„Nu e mult pentru vîrsta ta? Se zice că e periculos să stea un copil atîtea ore în faţa computerului…”
Băiatul s-a uitat lung la mine, apoi îşi compuse o mutră şmecheră şi zise: „Auzi, nene? Da să umbli teleleu-tănase, să fumezi sau să consumi droguri e mai bine? Eu am o ocupaţie civilizată!”
