Corespondentul Europei Libere Andrei Babiţki, specializat în conflictele îngheţate din Caucazul de Nord şi din Georgia, s-a aflat recent în regiunea transnistreană, unde a realizat, între altele, un reportaj despre iniţiatorul şi patronul unui proiect neobişnuit în regiune - Patinoarul din Tiraspol. Reportajul lui Andrei Babiţki vă este prezentat de Vasile Botnaru:
Se aşază în faţă, încrucişează mâinile şi pare să încremenească. Discuţia noastră durează aproximativ o oră. În tot acest răstimp, el nu-şi mai schimbă poza, rămânând nemişcat. Îmi aduc aminte de jocul pentru copii „Marea se leagănă”, în care câştigă acel care reuşeşte să stea nemişcat mai mult decât alţii într-o oarecare poziţie incomodă. Interlocutorul meu este Ghenadi Nemirovski, proprietarul complexului „Snejinka”, un patinoar imens, situat aproape în centrul Tiraspolului.
Dar în neclintirea lui nu e nimic artificial sau primejdios, nimic ce ar provoca incomoditate. Aceasta este reflectarea unei oarecare linişti de regim vechi, a unui echilibru interior şi a unei impasibilităţi totale. Şi toate se întâmplă chiar dacă îmi povesteşte despre afacerea sa care tocmai în acest moment nu trăieşte cele mai bune timpuri. Oricum, pentru a descrie situaţia în care s-a pomenit astăzi o întreprindere de curând foarte profitabilă, s-ar potrivi alte cuvinte, dar utilizarea lor nu este obişnuită într-o societate decentă. De aceea, voi renunţa.
Cum a început această poveste? Destul de banal: a venit, a văzut, s-a îndrăgostit:
„Sărbătoream Anul Nou cu prietenii în 2007 şi am decis să mergem undeva. A fost un An Nou destul de cald. Unde era să mergem? Am ales patinoarul din Chişinău. Am patinat. Astfel m-am aprins, a apărut o dorinţă mare ca şi în Transnistria să fie un patinoar. Nu exclud că a fost construit cu ajutorul lui Dumnezeu. L-am deschis în 2008. Pe data de 7 iunie, aşadar acum vor fi 6 ani de atunci”.
Nu e vorba că, atunci, la ai săi 44 de ani, Nemirovski ar fi fost măcinat de trândăveală, neştiind de ce să se ocupe, şi de aceea s-ar fi agăţat de prima afacere întâlnită în cale. Din contra: deja la începutul anilor ’90 ai secolului trecut el, originar din Tiraspol, s-a mutat cu traiul în Rusia, unde a început să tatoneze terenul pentru business. La acel moment, când deodată i-a venit în cap să patineze în Chişinău, într-un patinoar acoperit, adică către 2007, el era deja proprietarul unei mari întreprinderi din Sankt-Petersburg, care se ocupa de transportarea pasagerilor. Nu, Nemirovski nu era putred de bogat, dar a reuşit să înjghebe o avere destul de impunătoare. Din acele 3 milioane de dolari, care au fost cheltuiţi pentru ridicarea patinoarului, 80 de procente erau banii săi proprii. În 2010, peste 2 ani după momentul în care a început construcţia patinoarului, el a vândut afacerea din Sankt-Petersburg, fiindcă a considerat necesar să îşi concentreze toată atenţia asupra noii sale pasiuni.
Un patinoar într-un Tiraspol ce e ars de soare până la galbenul de pergament? De ce nu?! Va fi o astfel de afacere profitabilă, va fi ea acceptată de oameni sau nu – Nemirovski recunoaşte cu uşurinţă că, având în Rusia o întreprindere stabilă, demult pusă pe picioare, aceasta a fost o aventură.
„Pot să zic că patinoarul era o aventură bună, aşa cum am întâlnit sute de oameni care mi-au mulţumit, care au plâns de bucurie, să zicem, pentru că îl avem astăzi. Nu totul să măsoară în bani”.
Astăzi, când afacerea a ajuns într-un punct îngheţat, emoţiile pozitive pot veni doar din trecut. Spre exemplu, realizarea acestei idei îndrăzneţe şi aventuroase nu a avut niciun obstacol, nicio şpagă, niciun fel de şicane, atât de obişnuite, de obicei. „Hai, la treabă” – i-au zis.
„Pentru astfel de obiecte sociale nu e dificil să obţii acordul, pentru că apare un proiect sportiv fără ca statul să investească bani. Patinoarul presupune atât odihna cetăţenilor, cât şi dezvoltarea sportului. Terenul ni s-a oferit dintr-odată. Noi am venit cu propunerea că vrem nemijlocit să construim. Ni s-a zis un singur lucru: «Nu veţi da în bară? Se va realiza construcţia sau acolo va fi construit altceva?» Mi-am dat cuvântul că totul va fi în ordine. Terenul ni s-a dat în decursul unei luni, pe temei legal”.
Şi a început o viaţă nouă – una veselă şi parcă plină de un sens nou. Nemirovski arată mult mai tânăr la ai săi 50 de ani şi, la prima vedere, e clar că el este într-o perfectă formă fizică. La ai săi 45, construindu-şi propriul său patinoar, pasiunea sa a devenit hocheiul. El are şi o teorie, care mi s-a părut puţin bizară, în privinţa impactului pe care îl are acest joc sportiv asupra stării fizice a omului (aici totul e în regulă) şi asupra psihicului său (iar aici nu prea):
„Eu nu-mi imaginez cum poţi trăi fără hochei. Este unicul joc sportiv care dezvoltă toate grupurile de muşchi. Dacă practici acest sport doar pentru tine, obţii un corp sănătos, îţi dezvolţi respiraţia. Şi acesta este unicul joc sportiv în care, atunci când ieşi pe gheaţă şi patinezi, se deconectează creierul. Gândeşti doar cum execuţi mişcările, cum să iei pucul, cum să-l transmiţi, cum să-l reiei, cum să ajuţi echipei tale. Şi în acest răstimp nu te gândeşti la altceva decât la aceasta. Astfel, sistemul tău nervos se odihneşte”.
Nemirovski este îndrăgostit de gheaţă, care nu presupune doar fizicul, dar şi o latură metafizică. Pe lângă acestea, interlocutorul meu s-a dovedit a fi şi un antropolog autodidact. În opinia sa, organismul uman nu poate fi minţit. El este bine informat că viaţa este o noţiune de sezon:
„Creierul uman este construit aşa, probabil, încât el are nevoie de înot şi nu de patinare. Se cunoaşte în toată lumea, deci nu e vorba că ar fi numai la noi, că iarna se patinează mai mult decât vara. Desigur, dacă patinoarul s-ar află pe malul mării, vizitatorii ar alerga în chiloţi, aici ar trebui însă să se îmbrace puţin, dacă ai căzut cumva, să nu-ţi lezezi genunchiul. Gheaţa e, de fapt, beton, fier, ea nu e moale, ci foarte dură. S-a ştiut din totdeauna, gheaţa e o armă foarte primejdioasă, să zicem”.
Patinoarul din Chişinău nu este capabil să concureze din cauza dimensiunilor sale reduse cu cel din Tiraspol, care este un patinoar de dimensiuni depline. Suprafaţa sa constituie 1800 de metri. În afară de aceasta, pentru ca un patinoar să fie acreditat de LNH e nevoie de o tribună pentru cel puţin 500 de persoane. Iar patinoarul „Snejinka” are tocmai 1150 de locuri. „Noi putem să organizăm aici meciuri nu doar din liga tineretului, dar chiar şi din cea superioară”, zice Nemirovski.
Pentru echipa profesionistă de hochei din Chişinău în care, apropo, astăzi joacă şase sportivi din Cehia, patinoarul din Tiraspol a devenit principalul teren pentru antrenamente. Şi ceea ce e semnificativ, sportivii aici nu se antrenează doar, căci alături de patinoar sunt construite un hotel şi o cafeneaua „Overtime”, tot de ce e nevoie pentru viaţă şi sport este amplasat într-un singur loc. Propriu-zis, sunt două echipe de hochei – cea de copii din Tiraspol şi cea profesionistă de tineret „Platina” din Chişinău. Înainte, când afacerea mergea mai bine, Ghenadi îi susţinea pe hocheişti, astăzi „Platina” este întreţinută de „Gazprom”.
„Patinoarul nostru este acreditat de LHT – Liga de Hochei pentru Tineret din Rusia. A venit o comisie, ne-a acreditat. Astăzi sunt deja 3 ani de când participăm în Liga de Hochei pentru Tineret. Echipele îşi iau avânt. Dacă doi ani în urmă arătam comic, pierdeam toate meciurile, anul trecut noi ne-am arătat puterile, ne-am impus ca o forţă care merită să fie respectată. I-am învins şi pe „Lokomotiv”, și pe „Zelenograd”, „Tveri”, deci avem destule victorii. Anul acesta am nimerit deja în „play off”. Nu ne-am menţinut acolo prea mult timp, dar principalul era că noi am reuşit. Pierdeam cu 2 la 1, aceasta deja spune despre echipă că e una puternică”.
Înainte de hochei a fost patinajul artistic. Dar, din păcate, totul s-a oprit din gelozia vecinilor. Beţe în roate au început să pună ucrainenii:
„La început am încercat, am depus eforturi considerabile pentru dezvoltarea patinajului artistic. Hocheiul l-am lansat mai târziu. Am avut destul de mulţi copii. Făceam competiţii, inclusiv cele internaţionale. La noi veneau arbitri recunoscuţi de la Moscova şi Harkov. În competiţii participau până la 140 de copii. Era un pas înainte destul de serios. Dar nu aveam un statut. Ne luam avânt. Au început să ne vină oameni din Moscova. În ultimii doi ani nu mai organizăm competiţii, fiindcă şcoala ucraineană a început să ne încurce iţele. Au început să-şi organizeze competiţiile în perioada când aveau loc ale noastre. Astfel, au încercat să răstoarne mersul lucrurilor. Dacă am fi fost recunoscuţi, totul ar fi fost mai uşor”.
Nemirovski se vede un deschizător de drumuri. Nu numai primul patinoar, dar şi primul show pe gheaţă, toate sunt produsul creaţiei sale proprii. Iată cum s-a întâmplat totul:
„Atunci când ne-am deschis, în 2008, am invitat aici schow-ul lui Averbuh. Foarte puţină lume în oraş a crezut că aici vor fi Navka, Kostomarov, toate vedete ale acestui show, campioni olimpici, campioni ai Europei. Când tribunele au fost pline şi lumea i-a văzut pe toţi aceştia, bucuria era fără margini. Niciodată astfel de lucruri nu se întâmplau aici, la un aşa nivel, să zicem. Un astfel de show n-ar fi existat niciodată dacă nu ar fi fost patinoarul”.
Show-ul lui Averbuh cu onorariile pentru ansamblul artistic şi cu alte cheltuieli au costat aproximativ 100 de mii de dolari. Pentru ca spectacolul să se răscumpere, ţinând cont şi de faptul că mai mulţi spectatori au venit cu invitaţii, biletul de intrare trebuia să coste cel puţin 100 de dolari. Dar preţul biletelor era cu mult mai mic. Era sărbătoarea personală a lui Nemirovski şi pentru aceasta el, clar lucru, a fost nevoit să plătească din propriul său buzunar. În schimb:
„A fost o mare sărbătoare. Ea a rămas în memoria tuturor, chiar dacă au trecut deja 6 ani. La început, când oamenii mă întâlneau după acest show, ei pur şi simplu mă cuprindeau, îmi mulţumeau. «Ce grozav e că tu ai făcut acest lucru, că noi am văzut aceasta cu ochii noştri», spuneau ei plini de emoţii”.
„Care este rata de frecventare?” – îl întreb. „De la 15 până la câteva mii de persoane”, răspunde Nemirovski. Din spusele sale, contingentul principal îl reprezintă tineretul, dar există şi un grup de tiraspoleni îndrăgostiţi nebuneşte de patinaj. Sunt puţini, dar ei vin în fiecare zi.
Aşa cum ziceam la început, în afacerea sa, Nemirovski a investit 3 milioane de dolari. „Astăzi, – zice el, – nu scoţi aceiaşi bani la vânzarea patinoarului”. Pe fundalul crizei din Ucraina vecină, al viitorului incert al Transnistriei, al scăderii nivelului de trai al transnistrenilor şi al regresului economic, în general, capitalizarea patinoarului a coborât la cote inferioare:
„În primii ani, reuşeam chiar să achităm creditele. Dar astăzi, cu toţii ne simţim prost, deoarece este o criză mondială din care lumea deja iese. Însă Transnistria la acest moment se află într-un anumit blocaj. În plus, vorbim despre acţiunile din Ucraina, care nu facilitează dezvoltarea mediului de afaceri din Transnistria, profitul unor oameni care să acorde mai multă atenţie sportului pe gheaţă – patinajului artistic şi hocheiului – deoarece e un sport destul de scump, echipamentul pentru un hocheist e scump: căşti, cotiere, tibiere, crose, mănuşi etc. Copilul creşte. Trebuie să cumperi totul din nou. Ajunge pentru 3-4 ani. Nu fiecare îşi permite aşa ceva în Transnistria”.
Dacă e să utilizăm argoul politic de ultimă oră, Nemirovski e un tipic patriot
„de vată” (de la rusescul vatnik, n.r.), aşa visceral şi imposibil de convins. El crede că recunoaşterea Transnistriei şi intrarea acesteia în componenţa Rusiei ar ajuta să repună treaba pe roate. Eu văd în această convingere a lui o scăpare logică, fiindcă eu cred că, să zicem, piaţa europeană, deschisă pentru Transnistria în componenţa Republicii Moldova, la fel ar putea să asigure înflorirea unui astfel de business. Dar interlocutorul meu s-a exprimat deja odată, chiar dacă şi şablonat, dar absolut sincer: „Nu e vorba de bani”. E vorba, desigur, de afecţiunea cordială şi de acel locuşor pe care el şi-l închipuie ca al său, drag şi apropiat. Şi desigur, de un om care, iată, deja două decenii a contat doar pe propriile puteri, şi care acum aşteaptă ca Moscova să-l hrănească şi să-l adape:
„Rusia este gata să ne susţină, dar noi nu suntem recunoscuţi. Cum vom fi recunoscuţi, îndată se vor deschide resurse colosale, năucitoare. Această afacere este rentabilă. Rusia va aloca resurse mari pentru dezvoltarea sportului în Transnistria”.
Nemirovski are doi copii. Băiatul are deja aproape 30, fata – 15. Discuţia noastră se încheie şi, dacă e să judecăm, doar ţinând cont de povestea în sine, se poate concluziona că e o dramă a ofilirii, a declinului, a încetării unui vis, a nimicirii unei afaceri frumoase. „Prăbuşirea casei Kalabuhov!”
„La Tiraspol, în Transnistria, am înţeles că am realizat ceva global, ce nu a fost până acum... Dar astăzi acest lucru nimănui nu mai trebuie”.
La început am pomenit despre o anumită impasibilitate feerică a lui Nemirovski, uşurinţa încremenită şi integritatea ţinutei sale. Da, vorbim parcă despre criză, despre zile nu din cele mai bune, iar el povesteşte de parcă nu s-ar întâmpla cu el şi de parcă totul nici pe departe nu e un necaz, ci pur şi simplu nişte fleacuri şi mărunţişuri. Şi cred că explicaţia constă în faptul că în el se adăposteşte o convingere neatinsă, lipsită de cea mai mică îndoială că el a făcut o alegere corectă cândva, a mizat pe gheaţă, care, să reamintesc, nu presupune doar planul fizic, ci şi metafizic. Şi această convingere îl umple de linişte şi pace. E împăcat cu sine şi cu cei din jur.
