Astăzi se împlinesc şapte ani de la trecerea în nefiinţă a lui Corneliu Coposu, fostul lider al PNŢCD [Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat], cel pe care inspiratul jurnalist [Vladimir Tismăneanu] îl numea „Preşedintele moral al României”. Viaţa politică românească ar fi arătat cu siguranţă altfel, dacă domnul Coposu s-ar mai fi aflat printre noi. Experienţa sa politică ar fi jucat un rol indispensabil, acela de cap limpede al unei opoziţii încă marcate de insuccesele din perioada 1996-2000. La şapte ani de la moartea sa, Corneliu Coposu rămâne o figură emblematică pentru un timp ce nu mai poate fi întors îndărăt şi care a însemnat punerea pe picioare a opoziţiei democratice, după aproape cinci decenii de comunism. Foşti colegi de partid, prieteni, rude, analişti politici îşi amintesc astăzi de Corneliu Coposu pentru comemorarea alcătuită de Liana Ionescu.
Liana Ionescu: „Calvarul lui Corneliu Coposu ca deţinut politic a început în iulie 1947, când a fost arestat împreună cu întreaga conducere a PNŢ, după înscenarea de la Tămădău. Aşa-zisa judecată a venit abia după nouă ani, când autorităţile comuniste i-au intentat proces de înaltă trădare şi a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. Timp de opt ani, între 1954 şi 1962, Corneliu Coposu a fost închis în regim de izolare totală la Râmnicu Sărat. Aici timp de câţiva ani l-a avut vecin de celulă pe Ion Diaconescu, cel care îi va fi urmaş la preşedinţia PNŢCD. Singura posibilitate de a comunica era prin semnale Morse, fie bătute în perete, fie, pur şi simplu, tuşind codificat în scurtele momente când deţinuţii erau scoşi pe rând în curtea închisorii. Ion Diaconescu îşi aminteşte cât de important era cel de-al doilea mod de comunicare pentru a avea sentimentul că, totuşi, trăieşti.
Ion Diaconescu: „Şi ce puteai să spui în cele cam…, plimbarea teoretic e de o jumătate de oră, practic era de vreo 20-25 de minute. Ca să faci o literă, faci o cascadă de câteva tuşituri. Ca să faci un cuvânt, tuşeşti de 10-20 de ori. Ca să spui o frază – şi te mulţumeai cu o frază într-o zi, că aveai timp, în atâţia ani de zile, să mai spui şi altfel ce mai ştiai – tuşeai de atâtea ori… Când intram, reveneam de la plimbare, eram istovit de atâtea tuse...”
În închisoarea, evocată de Ion Diaconescu, la Râmnicu Sărat, a avut loc sâmbătă o slujbă de pomenire a lui Corneliu Coposu. Pentru Corneliu Coposu grija faţă de soarta oamenilor, concretizată în preocupările sale politice, a constituit singura raţiune de a fi. Cunoscuta disidentă anticomunistă, Doina Cornea, îşi aminteşte cum l-a însoţit pe Corneliu Coposu în Anglia la congresul Partidului Conservator, invitaţi fiind de primul ministru Margaret Thatcher. Într-o pauză doamna Cornea a încercat să-i abată lui Corneliu Coposu, pentru o clipă, gândul de la aceste preocupări, îndemnându-l la visare.
Doina Cornea: Şi i-am zis: „Domnule Coposu, ce ar fi dacă noi am trăi acum câteva secole, zeci de secole și am fi vikingi, și am porni pe o corabie, fără să ştim exact unde ne ducem că nu era busolă”. Şi domnul Coposu continuă ca şi cum n-aş fi zis nimic, continuă cu speculaţiile politice.”
Doamna Doina Cornea îşi mai aminteşte şi de alt episod, de prin 1992, care ţine de partea tristă a destinului lui Corneliu Coposu, aceea de a nu avea urmaşi politici pe măsură.
Doina Cornea: „Păi, dacă nu poate stăpâni aceste partide din judeţe, cu oameni aşa cum sunt, cum suntem cu toţii, de fapt… Şi atunci i-am spus: „Vai, domnule Coposu, sunteţi atât de singur!”. Şi a zis: „Asta aşa e...”
Corneliu Coposu obişnuia să spună: „Pentru mine importantă este nu persoana mea, ci ideea legată de activitatea mea. Dacă această idee triumfă şi este împărtăşită de opinia publică, apariţia sau dispariţia mea sunt secundare”.
Rodica Coposu, sora marelui dispărut, consideră că ideile politice ale lui Corneliu Coposu s-au împlinit numai parţial, dar că există speranţa ca ideile înaintaşilor ţărănişti şi ideile de bază din doctrina PNŢCD să fie, odată şi odată, realizate. Pentru doamna Rodica Coposu cea mai vie amintire legată de fratele său este decernarea Legiunii de Onoare din partea Franţei, singura decoraţie pe care seniorul a primit-o cât a fost în viaţă.
Rodica Coposu: „În cuvântul care l-a spus el, după ce a primit această înaltă distincţie, a fost: „Consider că această distincţie nu mi se cuvine numai mie, ci se cuvine tuturor celor care ca şi mine au fost privați de libertate şi, în special, celor care şi-au pierdut viaţa în închisoare şi care n-au mai apucat măcar să vadă începutul acestei eliberări a ţării. El era convins că prin forţa poporului român, pe care el l-a iubit foarte mult, şi spunea el „prin degetul lui Dumnezeu pus asupra ţării noastre, noi vom reuşi să ieşim din acest marasm şi România va reuşi să-şi ocupe locul, pe care-l merită în lumea aceastaʾ”.
Despre Corneliu Coposu regele Mihai spunea că a fost un om politic impresionant care, în ciuda deceniilor de dictatură, a ştiut ce sunt principiile şi ce înseamnă onoarea. Am putea adăuga la aceste trăsături şi generozitatea de care a dat dovadă Corneliu Coposu, lipsa de resentimente, faptul că nu a ştiut ce înseamnă ura şi răzbunarea faţă de cei care l-au chinuit în închisoare şi nici măcar faţă de cei care l-au denigrat după 1990, chiar dacă atitudinea acestora a fost poate şi mai greu de suportat.
