Născută la 18 august 1970, absolventă a Liceului fracofon Gheorghe Asachi din Chişinău şi a Facultăţii de litere de la Universitatea de Stat din Moldova, Mariana Onceanu-Hadârcă a practicat activitatea de jurnalist la mai multe instituţii media din Chisinau: Radio Moldova, Vocea Basarabiei, DIC TV, Jurnal TV şi Moldova 1. Din 2011 este membru al Consiliul Coordonator al Audiovizualului.
LUNI: 12.05.14
Deși în ajun m-am culcat târziu, după miezul nopții, mă trezesc fără dificultate, cu o stare de bucurie și mobilizare: sunt gata să revin la obligațiile și preocupările de serviciu, de regulă, nu mă detașez de ele complet nici în zilele de odihnă: ascult radioul sau prind ceva la televizor, comentez în sinea mea sau îmi fac o notiță virtuală în minte pentru agenda săptămânii viitoare. Dar de data aceasta a fost altfel, duminică am fost ruptă de realitatea văzută prin prisma emisiunilor radio sau TV și m-am lăsat prinsă sub un val de înaltă presiune emoțională: ultimele ore înainte de premiera spectacolului „În largul mării” de Slawomir Mrozek la care a lucrat Petrică, în această lună. Îi înțeleg starea de încordare și tensiune interioară: pentru că, în calitate de unic și privilegiat spectator, am urmărit de-a lungul mai multor seri construirea desenului imaginar al spectacolului pe care regizorul visează să-l nască, știu mai multe variante de întruchipare al aceluiași text, dar care oare a rămas? Vor reuși oare actorii, oamenii de la lumini și sunet să lucreze uniți într-un spirt corp și suflet? Vor veni oare spectatorii și vor trăi plăcerea teatrului?
Pentru Petrică, în calitate de regizor, și pentru actori a fost un test dublu de receptivitate: în fața publicului de acasă, dar și în fața celor pentru care Mrozek este scritorul „de acasă”, „scriitorul nostru național”, după cum a spus într-o discuție Ambasadorul Poloniei, Artur Michalski, care a venit la premieră împreună cu o delegație oficială condusă de Monica Smolen, secretar de stat de la Ministerul Culturii și Patrimoniului de stat din Polonia. Spectacolul a fost realizat în cadrul unui proiect sprijinit integral de ambasada Poloniei la Chișinău.
Sala a fost plină. Am urmărit aproape cu respirația întretăiată jocul actorilor, replicile, identificând aluziile la realitățile noastre social-politice. În scenă se declanșează furtuna. Cortina se trage. Răsună aplauze. Am răsuflat ușurată, nu pentru că sunt aplauze sau pentru felicitările pe care le prind din zbor, nu ele autorizează calitatea spectacolului. Am răsuflat pentru că spectacolul s-a născut. A fost un eveniment cultural care se înscrie și el în seria manifestărilor dedicate zilelor Europei. Dar m-am gândit că prin arta teatrală suntem de mult timp europeni, și mulți dintre cei care vin la teatru o fac și pentru că e un loc în care regăsești Europa la tine acasă.
Astfel, după o duminică a teatrului European la Naționalul din Chișinău, după o noapte albă, mă conectez la o altă rețea, cea a funcționarului public: se așteaptă o săptămână foarte încărcată, deci trebuie să-mi planific cu atenție activitățile, ca să nu ratez ceva și, mai ales, să fiu atentă la detaliile de birocrație: scrisori, termene limită, rapoarte, etc.
La birou mă cufund în toate aceste hârtii, coordonez cu direcția monitorizare înregistrarea câtorva posturi TV și stocarea informației, iar în paralel încerc să urmăresc știrile la Tv și pe net: în premieră la Chișinău se desfășoară Summitul Speakerilor Statelor Baltice și Nordice, astăzi începe recensământul, referendumuri truncate și lupte înarmate în Ucraina.
La ora 18 trebuie să ajung la cinematograful Gaudeamus, la premiera documentarului „Acasă, în Marienfeld”, realizat de Moldova 1 în colaborare cu Deutsche Welle. Afară cerul s-a întunecat, începe să plouă, toarnă cu găleata. Întârzii. Sunt forte nemulțumită, consider că punctualitatea este o valoare a civilizației, nu avem nevoie de fonduri europene ca să începem să fim europeni. „Deci iată dovada că nu sunt nemțoaică”, îmi spun cu necaz și mă strecor în sală. Mă bucur: proiecția a început, înseamnă că au fost punctuali, sunt convinsă putem fi europeni la noi acasă.
MARȚI: 13.05.14
Știrea zilei: Moldova va semna Acordul de Asociere cu UE pe 27 iunie la Bruxelles, este declarația făcută de Președintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, aflat într-o vizită oficială la Chișinău. Ar fi fost interesant un studiu de caz referitor la reflectarea acestei vizite în mass-media. Spre regretul meu activitatea de cercetare și de realizare a studiilor cu finalitate teoretică sau sociologică nu intră în atribuțiile CCA. În plus, cei de la secția de monitorizare sunt prinși cu descifrarea și analiza reportajelor din buletinele de știri preluate de la canalele rusești și difuzate de posturile de televiziune de la noi.
Propaganda, iată un fenomen pe care europenii nu-l cunosc pentru că nu au trăit această experiență, adică nu au simțit pe propria piele ce înseamnă să suporți o avalanșă de dezinformare și intoxicare informațională, de aceea nu ne pot înțelege revolta și alarma în această situație. Libertatea de exprimare este principiul sacru al democrației europene, icoană intangibilă. Dar ce-i de făcut dacă, cei care nu cred și nu dau nici doi bani pe această icoană o folosesc drept scut pentru a demola întreaga construcție democratică? Cu ce instrumente să reziști în fața celui care recurge fără scrupule la arme interzise? Fără îndoială există mai multe soluții, printre cele în spiritul valorilor europene, ar fi stimularea producției autohtone și impunerea unei cote pentru posturile retransmise din uniunea europeană în rețelele distribuitorilor TV.
La prânz ies în oraș. E soare și parcă e mai mult aer. Cobor pe strada Mihai Eminescu și traversez bulevardul Ștefan cel Mare, ce frumos poate fi orașul meu! Ce plăcut e să pășești printr-un Chișinău european: trotuare largi, transportul public circulă nestingherit și nu staționează în ambuteiaje. Orașul meu este european doar în perimetrul străzilor pe unde vor trece oaspeții europeni. Mă simt ca un copil, exact așa ca atunci când eram mică și în casă aveam oaspeți, iar eu profitam de dulciuri și de o anumită libertate în plus oferită de părinții mei. Îmi imaginez, însă, câți nervi se consumă acum pe străzile adiacente.
Seara, la știri, bănuielile mele sunt confirmate de reportaje cu șoferi nemulțumiți și revoltați. Câți dintre ei își parchează neregulamentar mașinile în celelalte zile? Atunci când nu le mai pasă de nervii celorlalți, oameni și ei, chiar dacă nu au mașini. Și acesta nu mai este teatrul absurdului, este absurdul vieții, iar exemple în jurul nostru câte vrei, în ce țară oare tinerii se revoltă pentru că nu sunt lăsați în pace să copieze?
Îmi amintesc de fiul meu, e într-a 11-ea și astăzi a avut test la matematică. „Cum a fost?” îl întreb. „Mamă, e atât de bine să fii sigur de tine și să poți face totul singur la matematică. Am rezolvat totul și la timp.” „Așa crezi tu acum, dar să vedem rezultatele”, îi mai tai eu din aripioare, dar în sinea mea zâmbesc fericită: sunt bucuroasă, nu atât pentru nota mare la care mă aștept, ci mai ales pentru că fiul meu are satisfacția lucrului bine realizat, pentru că simtă plăcerea de a fi competent într-un anumit domeniu.
Pun o șampanie la frigider, pregătesc un sos cu carne și aranjez niște fructe pe un platou. Tort n-am mai cumpărat. Se aude soneria. În sfârșit, a venit și Petrică acasă. Ionuț îi deschide. Soțul meu intră cu cinci trandafiri rozi. Exact așa cum erau cu 25 de ani în urmă. „Iată și mirele”, glumește Ionuț și se grăbește să ia telefonul mobil pentru a ne face o poză. Ne sărutăm exact ca atunci, cu 25 de ani în urmă la nunta, noastră. Ba nu, nu ca atunci. E mult mai de preț sărutul de acum. Această clipă trage la cântar toate clipele trăite alături, cu bune și rele, cu elanuri și prăbușiri. E clipa noastră de fericire cu cei doi fii Vasile și Ioan alături, chiar dacă cel mare, fiind la București, e alături doar prin skype. La nunta noastră, cu 25 de ani în urmă trăiam elanul renașterii naționale, astăzi, sper să ni se împlinească visul european, să putem călători, studia munci și iubi oriunde în Europa, și să ne simțim alături.
MIERCURI 14.05.14
Mă concentrez asupra unor acte emise de instituțiile europene în domeniul audiovizualului și al drepturilor omului. Am parcurs declaraţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, privind protecţia jurnalismului şi siguranţa jurnaliştilor şi a altor actori mass-media, problemele la acest capitol au fost discutate public chiar săptămâna trecută, iar Centrul pentru Jurnalism Independent a lansat o campanie de susținere a petiției pentru revenirea jurnaliștilor în sala de ședințe a Parlamentului. Problema accesului jurnaliștilor la informația de interes public mai rămâne pe ordinea zilei.
Revin la o lege națională. Deși nu am studii juridice, de când sunt la CCA a trebuit să învăț a opera cu hotărâri de guvern și parlament, legi, coduri, recomandări, rezoluții… și să mă orientez în hățișurile legislației naționale. I-am deprins repede stilistica și logica intertextuală (iată că îmi prind bine și cunoștințele de teorie literară). De fapt, ca să ajungi la țintă, adică la punctual final în care se aplică o normă concretă, trebuie să te strecori printr-un labirint de articole și legi, e ceva similar deplasării cu obstacole în jocurile de calculator: citești „ Se interzice difuzarea informaţiilor specificate la alin. (1) lit. j), te oprești și te întorci la alineatul cu pricina, unde, nu este exclus că vei fi orientat nu doar spre un alt articol, ci spre un alt text de lege. Dar nici aceasta nu ar fi o problemă, dacă n-ar fi să te împotmolești în atâtea formulări vagi și structuri întortocheate de fraze încât te întrebi dacă este o lege făcută pentru oameni sau poate e un text ezoteric? Se spune că Stendhal, maestrul realismului, pentru a atinge un stil cât mai concis și precis, citea zilnic drept model de claritate expresivă a limbii franceze, Codul Civil! Vom ajunge și noi oare să dăm drept model de coerență a limbi române legile acestei țări?
JOI 15.04.14
E una din cele mai productive zile. Munca își urmează ritmul obișnuit. Nu mă mai revolt împotriva risipei de hârtie, de cerneală, dar și de creieri ca să menținem iluzia confortabilă că ceva se mișcă, totuși, din hăurile adânci ale inconștientului răzbește „Ia volkom bî vîgrîz birocratism”, da, Maiakovski, chiar dacă e o reminiscență a lecturilor mele sovietice bate în ținta exceselor birocrației actuale. Deschid ordinea de zi cu dosarele pentru ședința de vineri.
Și iarăși știri. Ascult încremenită noutățile din Ucraina, sunt adevărate cronici de război: atâția uciși, alții capturați… Știrile de la Bruxelles despre delegația noastră în frunte cu prim-ministrul Leancă, abia dacă reușesc să echilibreze și să atenueze starea de încordare și îngrijorare generată de conflictul din regiune.
La ora 16.00 e fixată o întâlnire la MAEIE, mă bucur că nu plouă și o iau pe jos. Prind cu privirea un răzor cu iriși. O adevărată pictură de Van Gogh, rătăcită într-un bazar în care stau de-a valma kitchiuri și lucruri de preț. Trec prin parc, și ochiul meu înrămează un alt tablou coborât din Eminescu: în aer cerne floarea de salcâm, iar sub petalele în fluturare doi tineri se sărută.
Răspund unui apel telefonic, e de la o prietenă care niciodată nu mă sună fără motiv. „Poți vorbi un minut?”, „da, pot.” Nu a fost la premieră, dar vrea să-mi transmită impresiile frumoase pe care le-a auzit de la o colegă. Spectacolul i-a plăcut, dar, important este că și fiul ei, un adolescent dintr-a 9-a, a rămas impresionat și a zis că e gata să mai vină la teatru. Îi mulțumesc pentru că m-a sunat, asemenea feluri de feed-backuri sunt cele mai prețioase, au parcă o doză mai mare de credibilitate. Iar părerea tinerilor este un soi de hârtie de turnesol, un barometru al direcției în care se schimbă gustul publicului în materie de artă teatrală.
Seara trec pe la părinții mei, locuim în același bloc. Când mă vede, mama stinge sonorul televizorului, dar nu-l deconectează, urmăreau un talk-swou politic: „Ia să-i mai fac să tacă, tare m-am mai săturat să-mi facă lecție de etică, cei care nu au scrupule.” Mama, fostă profesoară de matematică. Tata, medic și conferențiar universitar. Părinții mei, intelectuali prin esență, au avut întotdeauna o poziție civică activă, au mereu necesitatea să fie informați și să supună totul ochiului și analizei critice. Încep să-mi povestească și să comenteze știrile adunate de peste zi. Doar cu ei, îmi permit să vorbesc despre politică și să fiu sinceră.
VINERI
Astăzi e zi de ședință. Judecând după subiectele incluse în agendă, n-ar trebui să fie una complicată sau tensionată. Totuși, presupun că referitor la emisiunile care conțin plasare de produs vom avea punte de vedere diferite. Așa că îmi structurez argumentele, consider că daunele aduse interesului public prin abaterile cu privire la plasarea de produs în cadrul emisiunilor preluate de la alte posturi, în special, de la cele europene, este mult mai mică, decât dacă aceste emisiuni ar fi excluse din program și deci publicul nu ar mai avea acces liber la ele.
La ora 15.00 particip la lansarea unei noi cărți semnate de jurnalistul, formatorul de opinii și omul cetății Constantin Tănase. Volumul cuprinde, după cum explică chiar autorul, reflecții asupra unor teme care îl fac să rămână pe baricade: „democratizarea, decomunizarea, desovietizarea și derusificarea societății moldovenești,” adunate sub titlul sugestiv „Groapa cu lei”. În sală un public foarte divers, jurnaliști, scriitori, liceeni, profesori, muzicieni și oameni de teatru, dar și politicieni, oameni de afaceri, demnitari și oficiali. Profesionalismul, curajul şi consecvenţa, dar și fervoarea și credința cu care a promovat și promovează identitatea românească și valorile democraţiei europene, pentru aceste calități Constantin Tănase este recunoscut de mulți drept o autoritate în domeniu și un reper moral.
