I-am văzut pe sticlă, deunăzi, pe cîţiva concetăţeni petrecăreţi foarte nemulţumiţi. Oamenii organizaseră un picnic în sînul naturii sau în spaţiile verzi ale capitalei şi erau supăraţi că nu au în preajmă tomberoane.
„Unde-s urnili? Ci, eu trebu sî duc tăti resturile estea acasî?” spuse cu năduf un omulean cu obrajii roşii care întinsese o masă mare „la iarbă verde”.
În fond, ar putea să le ducă şi acasă. De ce nu? De ce trebuie să lăsăm mereu gunoaiele altundeva? De ce nu putem să le luăm cu noi?
Altminteri, în spatele omului cu obrajii roşii era parcă un coş de gunoi. Numai că acesta era mic şi plin cu resturi de mîncare, iar omul petrecăreţ ar fi vrut un tomberon imens, fără limite. Îi înţeleg suferinţa, dar numai pînă la un punct.
Vreau să spun un lucru banal şi anume acela că toate chefurile astea în sînul naturii ar trebui armonizate cu bunul-simţ. Nimeni nu e obligat să-ţi instaleze un tomberon uriaş ca să arunci în el toate gunoaiele pe care le produce cheful tău. Am mai văzut şi altceva: oameni care umpleau pînă la refuz un biet coş de gunoi în timp ce un pic mai departe era un tomberon aproape gol, la care însă petrecăreţii nu aveau chef să ajungă.
Povestea picnicurilor în Republica Moldova e una dizgraţioasă. Date fiind obişnuinţele eterne ale unor concetăţeni, eu aş interzice orice picnic în spaţiile verzi, aş face din această interdicţie o idee naţională. La urma urmei, te poţi plimba prin parcuri şi fără burta plină!
