Am văzut recent, pe sticlă, discuţia unui mare conducător cu un
Cea mai mare parte a conversaţiei poate fi redusă la următorul dialog:
„Se pare că nu aţi reuşit să faceţi lucrul acesta…”
„Aş fi reuşit, dacă oamenii aceia ar fi fost oneşti…”
„De ce nu puteţi realiza promisiunea mai veche?”
„Pentru că aşa sunt moldovenii – fricoşi, făţarnici…”
Rezulta din confesiunea conducătorului că scopurile sale nu pot fi atinse din cauza politicienilor şmecheri-maleabili şi a proverbialei indiferenţe a maselor. El doreşte să realizeze multe lucruri frumoase, dar… alţi oameni îl împiedică, îi pun beţe-n roate. El vrea să ne facă viaţa mai frumoasă, dar… aşa sunt moldovenii…
După ce l-am ascultat pe politicianul acela, am rămas descumpănit de-a binelea. Păi, dacă moldovenii sînt incurabili şi mereu îţi dau peste cap strategiile, de ce mai rămîi în arena politică? Dacă orice încerci să plămădeşti, ca politician, e distrus de felul de al fi al altora, de ce să mai pierzi timpul făcînd politică? Sînt doar atîtea ocupaţii interesante. Poţi, de pildă, să fii taxator sau chelner. La urma urmei, politicianul acela e un om liber şi nu poate fi obligat să suporte mereu, în arena politică, decepţii.
Eu aşa văd lucrurile: dacă intri în politică, îţi asumi nişte riscuri şi eşti conştient de faptul că oamenii nu ţin cu tot dinadinsul să-ţi cînte în strună. Politicianul trebuie să fie un luptător şi să aibă puterea să piardă cu demnitate. Cîmpul politic nu e populat de oameni care abia aşteaptă să-ţi realizeze visurile. De aceea, dacă vezi că nu poţi, ai alternative: să te lepezi de politică, să-ţi asumi eşecurile. Am impresia că e o opţiune mai demnă decît să te lamentezi şi să identifici răuleni…
