Fiecare trage de raportul Comisiei Europene cum îi vine la îndemână pentru că e încă fraged şi apetisant şi e plin de ambiguităţi şi diplomaţie în toate detaliile şi notele de subsol. L-au rupt în bucăţele de-i găsim resturi risipite peste tot. Unii l-au mărunţit bine pentru a-i înţelege anatomia şi a face, mai apoi, inginerii inverse şi perverse reconstruindu-l după chipul şi asemănarea platformei politice. Alţii l-au aruncat în malaxor doar pentru a face pierdute elementele de ansamblu compromiţătoare şi a-i omogeniza retorica pe-alocuri acidă.
Chiar dacă pare un raport mai blând cu stângăciile şi deficitul de inteligenţă al demnitarilor decât anteriorul din vara trecută, totuşi critică părinteşte încercarea guvernului de a defini mai creativ incompatibilităţile demnitarilor, pune sub semnul întrebării regimul de imunităţi politice sau legea regionalizării şi priveşte cu neîncredere modificările constituţiei şi discuţiile interminable pe marginea competenţelor instanţelor anticorupţie sau a Curţii Constituţionale şi Agenţiei pentru Integritate. Pe deasupra textului pluteşte spectrul îndoielii că politicienii şi guvernul vor cu adevărat să limiteze actele de corupţie.
Desigur, şi coregrafia de lebădă rănită a opoziţiei trebuie pusă sub lentila aceluiaşi microscop. În mare măsură, subtilităţile de interpretare a documentelor europene le aparţin membrilor opoziţiei care consideră că raportul este un fiasco şi că mai trebuie să curgă multe capete pe coridoarele Palatului Victoria până se va limpezi problema corupţiei şi va dispărea presiunea asupra justiţiei. De altfel, opoziţia nu s-a sfiit să le dea autorilor raportului nu doar informaţii stânjenitoare şi detalii aproape grafice despre activitatea majorităţii proguvernamentale, ci şi perspectiva analizei, stimulând stilistica documentului cu propriile spaime şi angoase induse prietenilor europeni.
„Nu putem face noi reformele voastre, schimbarea vine din interior”, avertiza unul dintre oficialii europeni după prezentarea raportului. Schimbarea ar fi posibilă însă în alt an decât cel electoral. Calendarul s-a umplut de zile roşii sărbătoreşti. Iar în aceste zile totul este măsurat, împărţit şi cântărit pe cântarul alegerilor şi în funcţie de ratingul electoral. De aceea a şi devenit presa atât de importantă şi se rostesc atâtea discursuri demagogice la căpătâiul ei. Nicicând nu s-au identificat mai mult ratingul politic cu cel de audienţă.
După ani în care a fost împuţinată de legea junglei, de lupta pentru existenţă, de strategiile de intoxicare şi infiltrare, de voracitatea şi corupţia patronilor, presa s-a redus la dimensiuni simbolice şi este înecată periodic de sputa propagandistică. Este folosită pe postul de animal de casă de diverşi interlopi ai politicii. Raportul Comisiei Europene dedică, pe bună dreptate un paragraf presiunilor mediatice asupra justiţiei, subliniind atacurile şi presiunile împotriva magistraţilor.
Ca orice lucrare omenească, şi acest raport este imperfect şi incomplet. Ar fi putut continua amintindu-i şi pe jurnaliştii trimişi în expediţii de pedeapsă care mitraliază adversarii politici cu documente judiciare din dosarele în lucru, cu interceptări făcute de serviciile secrete sau cu amănunte intime, delicate şi uneori compromiţătoare din corespondenţă. E un fel de discriminare pozitivă a malpraxisului judiciar faţă de care, în mod straniu, mulţi campioni ai democraţiei sunt îngăduitori. De asemenea, i-ar fi putut aminti şi pe deformatorii de opinie care preiau peste noapte discursurile şefilor, transformându-le în comentarii, relatări şi reportaje, după cum le comandă stăpânii, pardon, clienţii lor.
Presa a intrat într-un nou anotimp atomic. Cel al protestului jurnaliştilor împotriva jurnaliştilor. Un război total, care colmatează toate canalele mediatice, părând să dea temei opiniei tot mai generalizate că presa e plină de distorsiuni şi răstălmăciri şi că nu problemele de conştiinţă, ci influenţa pe piaţa de vânzări şi pe scena politică sunt primul motor al acestor convulsii. Aşadar nu morala o omoară ci greutatea registrelor contabile şi a manipulărilor politice.
Protestul a fost semnat de peste cinci sute de jurnalişti şi s-a spus, pentru a-l discredita, că semnatarii sunt simpatizanţii lui Traian Băsescu. Acesta ar fi prăsit o nouă generaţie de pretorieni de presă pentru a-şi purta luptele din amurgul mandatului. Adevărul are multe feţe. Unii au semnat din convingere, alţii cred cu sinceritate că aşa funcţionează democraţia, prin scurtarea unor capete înfierbântate din trustul lui Dan Voiculescu. Unii au semnat sperând ca asocierea cu semnatarii de prestigiu să le adauge un lustru biografic. Este momentul lor de glorie. Alţii au făcut-o pentru a nu se disocia de colegi, să nu rămână singuri în ceţuri morale. De partea cealaltă, s-a spus că mulţi nu au semnat pentru că sunt agenţi politici sub acoperire şi pentru că îl au pe Traian Băsescu în cătarea armei. Sau pentru că sunt prinşi în nenumărate proiecte politice subterane. Sau, pur şi simplu, pentru că sunt plătiţi să tacă sau să vorbească despre accidente aviatice, horoscopul victimelor, cutremurul din Vrancea sau silicoanele celei mai capricioase starlete din show-biz.
Oricum, împărţirea apelor nu se face niciodată fără tulburarea lor. Totuşi, unii susţin că nu e momentul nuanţelor, trebuie să decidem de ce parte a realităţii suntem: albă sau neagră. Degeaba susţii că realitatea este scrisă negru pe alb, se găsesc alţii să decidă că mai important e albul paginii decât negrul scrierii. Unii cred că prin linşajele televizate îşi vor reduce competiţia la tăcere iar spectacolul dezmebrării publice va ridica noi vârfuri de audienţă. Şi-au transformat studioul în platou de execuţie, iar de la biroul transformat în eşafod, îşi psalmodiază liturghiile negre de furie. Principiul „Cine nu e cu noi e împotriva noastră” a făcut ordine pe listele de prieteni şi duşmani ale reţelelor de socializare şi a spart digul lacurilor de decantare. Cianura a ajuns peste tot.
Accidentul aviatic în care au murit două persoane s-a petrecut la momentul potrivit. Ca şi în cazul raportului MCV, fiecare a stat pe marginea tragediei, ciugulind ce i-a convenit, fără să menajeze defel durerea supravieţuitorilor şi a rudelor, hrănindu-se din dejecţiile secundare al catastrofei. Unii au acuzat guvernul pentru lipsa de reacţie care a dus la moartea a doi membri ai echipajului, alţii au mutat răspunderea în curtea serviciilor de transmisiuni (prietene la cataramă cu preşedintele) care, din incompetenţă sau nepăsare, nu ar fi reperat apelul de urgenţă. S-a discutat aprins pe marginea Serviciului de urgenţe al doctorului Arafat şi despre birocraţia transplaturilor din România. S-a dovedit, o dată în plus, că opinia publică se volatilizează la lumina televizorului transformându-se în audienţă. Cei care nu au plasat în centrul atenţiei chipurile înlăcrimate ale rudelor sau resturile fumegânde ale avionului au pierdut procente serioase din audienţă. În timp ce jurnaliştii caută jugulara competiţiei cu pixul, publicul lor se emaciază, se refugiază în soporifice, dependent de drogul recreaţional al telenovelelor.
Problema democraţiei nu e neapărat calomnia mediatizată, căci un public educat ar putea s-o evite cu telecomanda sau portofelul, ci tocmai dispariţia publicului educat, clonarea unei audienţe în captivitatea sofalei, hipnotizată de ochiul televizorului sau de pagina de ziar şi transformată în masă de manevră.
Presa suferă de o boală autoimună. Sistemele de protecţie confundă organele şi manifestările vieţii cu organismele invadatoare ale bolii. A ajuns să se mutileze singură ca un copil strivit de autoritatea părinţilor. Este disfuncţională. Criza a sărăcit-o, iar sub acoperirea acesteia, şedinţele de dresaj au devenit tot mai crude, selectându-i pe cei mai loiali câini de pază şi sacrificându-i pe ceilalţi. Însă ca în „Algazy şi Grummer”, suprarealista fabulă a lui Urmuz, departe de a câştiga o victorie esenţială pentru democraţie, aceste şedinţe de canibalism ar putea lăsa în urmă doar „un grătar cu sârmă ghimpată şi un mirositor plisc de lemn”, o profetică sinteză suprarealistă a proceselor democratice din realitatea românească.
