Ivry Gitlis: amintirile unui violonist între Camenița și lumea largă
Ivry Gitlis: „Enescu era un om al pămîntului românesc, acolo unde muzica face parte din viață și nu este un lux..., acest om era cu tine - traversarea o făceam în doi.”
„Regret că nu am murit înainte de războiul din '14. Regret că nu am fost la Auschwitz în '42-43. Regret că nu am fost evreu înainte de a mă naște, că nu
am început să cînt la vioară înainte de '40, sub bombele germane în '40-41, că nu am putut evada din Europa continentală care m-a hrănit timp de 40 de ani și care i-a permis mamei mele, în '40 să scape împreună cu mine, spre Anglia. Regret că nu am fost, în calitatea mea de voluntar, pilot al Forțelor Aeriene Regale, pentru a survola norii Europei aflată sub cizma nazistă; că nu am cunoscut Auschwitz-ul decît în '48, opt ani prea tîrziu...; regret de a nu fi trăit în timpul fraternității armelor, atunci cînd monstrul din față era mai vizibil decît cel din interior sau din spate...” Cuvintele îi aparțin unui violonist celebru și mult iubit de toți cei care l-au cunoscut direct sau fie și numai prin interviurile sale televizate, Ivry Gitlis, și încheie, sub forma unui supliment scris la vîrsta de peste 90 de ani, memoriile sale excepționale, republicate luna trecută la editura franceză Buchet-Chastel, sub titlul „Sufletul și coarda” (L'âme et la corde).
„Muzica nu are naționalitate. Pămîntul, patria muzicienilor, este muzica” - îi place să spună lui Gitlis, care, altfel, își țese pînza amintirilor între locul de baștină al familiei sale, Kamianeț-Podilskyi, în Ucraina (vechea Camenița din istoriografia
Imagine a vechii cetăți a Cameniței
românească), și pînă la Haifa, în Palestina britanică, viitorul stat israelian, unde vedea lumina zilei la 25 august 1922. „25 august, ziua Sfîntului Ludovic, a eliberării Parisului, ziua de naștere a lui Lenny Bernstein... și ce contează anul!” - exclamă violonistul căruia îi place să se raporteze permanent și să fie parte activă a istoriei - „tot ce se naște în aceași zi se aseamănă”.
„Mi-a plăcut întotdeauna să văd lucrurile care se nasc, care se dezvoltă, care au continuitate. Asta este pentru mine folclorul. Rădăcinile, dezvoltarea, continuitatea. Folclorul este ca o pînză de apă freatică sau una de petrol. Toată lumea se poate alimenta. [...] Folclorul meu trece prin Kamianeț-Podilskyi, unde sînt născuți părinții mei.”
„Folclorul” lui Ivry Gitlis traversează apoi prin Basarabia și România, unde părinții săi, tineri sioniști, au stat doi ani, în drum spre Palestina. Iar apoi, se leagă strîns de România, grație celui mai iubit profesor al său, „maestrului meu”, cum îl numește Gitlis, George Enescu, pe care îl cunoaște la Paris, grație familiei de muzicieni Chaillez-Richez.
Fotografie a lui George Enescu din 1937
„Enescu, așa cum îl evocă violonistul în memorii, „era un om al pămîntului românesc, acolo unde muzica face parte din viață și nu este un lux. Un țigan. Un pianist admirabil. Cînd lucra cu tine, el era cel care te acompania la pian. Acest om era cu tine - traversarea o făceam în doi. Iar această călătorie era o experiență totală. Totul era sculptat în tine și nimeni nu putea să-ți mai ia experiența. Chiar dacă te apărai împotriva acestei experiențe, ea rămînea inalienabilă. Ți se vorbește despre Polul Nord, dar a-l vedea este cu totul altceva. Același lucru se poate spune despre lucrul cu Enescu: îl vedeai. [...] «Răbdare și curaj» mi-a scris Enescu pe fotografia pe care mi-a dat-o cu dedicație atunci. Mi-a trebuit mult timp pentru a înțelege mesajul... Cu Enescu am fost fericit o vară.” Era prin 1936 și pînă astăzi, deși violonistul avea să studieze și cu alți mari pedagogi, ca Jacques Thibaud și Carl Flesch, Enescu avea să-i rămînă Maestrul, așa cum își intitulează un întreg capitol: „Enesco, mon maître”.
Călător fără bagaje în 1939, în Franța, refugiat de război, în ultima clipă admis în Anglia, Ivry Gitlis își începea cariera de solist în cursul celui de-al doilea război mondial, cîntînd pentru soldații britanici, după ce tentativa sa de a fi angajat în forțele combatante eșua pe motive medicale. Amintirile lui Gitlis, ancorate în istorie, ca primul artist israelian invitat în Uniunea Sovietică, descoperind stagnarea brejneviană, experiențele umane în Africa colonială, Războiul de șase zile în Israel, militant alături de protestatari la Paris în mai 1968, se citesc cu pasiune și mult interes.
La fel și considerațiile sale dezamăgite despre responsabilitatea civică a artistului și maniera de a administra astăzi arta. Concluzia sa este mereu valabilă: „În zilele noastre, arta a devenit atît de depersonalizată încît te întrebi cine ce face. Muzica o fac managerii sau artiștii? Soldații sînt cei care fac războiul sau politicienii? Cine se face masacrat pe front? E același lucru: noi sîntem masacrați sau glorificați pe front; pe scenă noi sîntem cei care cîntăm. Or, astăzi, totul este îmbucătățit. Socialiști pretutindeni!...”
